Cooperarea Regională a Republicii Moldova în Sud-Estul Europei: Obiective, Realizări Eșecuri și Perspective. Analiză de Victor Chirilă, Director Programe APE.

În aprilie 1999, în contextul crizei politice din Iugoslavia, Președinția Germaniei a UE a propus realizarea unui Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), care să reunească toate inițiativele de cooperare multilaterală existente la acea dată în regiunea Balcanilor. UE accepta rolul de lider al acestei inițiative, iar la 10 iunie 1999, la Köln (Germania), este semnat documentul fondator al PSESE, care conține angajamentul UE de acționa în vederea apropierii cât mai mult posibile a statelor din Europa de Sud-Est de perspectiva integrării lor depline în structurile sale, implicit de eventuala lor accedere cu statut de membru la UE.

Aceste perspective declarate au trezit, bineînțeles, interesul clasei politice și diplomației moldovene pentru noua inițiativă regională lansată sub auspiciile UE. Interesul deosebit și marile speranțe pe care clasa politică și diplomația de la Chișinău le-au nutrit vizavi de Pactul de Stabilitate din Europa de Sud-Est nu au fost nicidecum circumstanțiale, ele fiind alimentate, în particular, de convingerea că noua inițiativă regională poate ajuta Republica Moldova să obțină o perspectivă clară de aderare la UE. La acea etapă, autoritățile de la Chișinău deveneau din ce în ce mai nemulțămite de Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) dintre Republica Moldova și UE[1], care nu oferea țării noastre nici-o perspectivă de aderare la UE, în schimb, plasase relațiile țării noastre cu Bruxellesul pe traectoria unui parteneriat pe orizontală, în echipă cu Ucraina, Rusia, statele ex-sovietice din Asia Centrală și chiar Mongolia. În condițiile în care Bruxellesul insista pe imperativul implementării APC, Chișinăul a văzut în Pactul de Stabilitate din Europa de Sud-Est oportunitatea mult dorită pentru a depăși intransigența Comisiei Europene, precum și a unor importante state membre ale UE, printre care Germania și Franța. Solicitarea inițială a Republicii Moldova de a fi inclusă în lista statelor beneficiare ale PSESE nu a întrunit consensul statelor membre ale UE. Refuzul UE de a include țara noastră în PSESE se întemeia, mai cu seamă, pe necesitatea circumscrierii PSESE la arealul geografic al Balcanilor de Vest[2], în timp ce Republica Moldova era văzută de UE ca făcând parte din alt spațiu geografic, și anume din cel al fostei URSS.

Anume în acest context, afirmarea Republicii Moldova ca stat sud-est european și detașarea sa de spațiul ex-sovietic devine un imperativ pentru diplomația de la Chișinău. Pentru a atinge acest deziderat, cooperarea regională în Sud-Estul Europei este definită, mai întâi neoficial, iar mai târziu și oficial, ca reprezentând un mecanism complimentar de avansare a Republicii Moldova pe drumul integrării europene[3]. Urmărind să convingă partenerii săi occidentali, în special UE, să privească Republica Moldova separat de spațiul ex-sovietic, Chișinăul decide să amplifice prezența sa la inițiativele regionale din Europa de Sud-Est. În particular, o atenție aparte este acordată participării Republicii Moldova la acțiunile Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), inițiată sub auspiciile UE și SUA în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, care puneau capăt razboiului civil din Bosnia-Herțegovina. SECI este, de altfel, prima inițiativă regională din Sud-Estul Europei concepută să faciliteze integrarea statelor din regiunea Balcanilor de Vest la structurile europene, încurajând cooperarea multilaterală între membrii săi.

Semnarea Declarației de constituire a SECI, din 6 decembrie 1996, a oferit Republicii Moldova largi oportunități pentru a se conecta la proiecte de cooperare regională în Europa de Sud-Est legate de facilitarea trecerii frontierelor, revizuirea regimului vizelor, dezvoltarea infrastructurii de transport, asigurarea securității energetice, dezvoltarea sectorului privat, combaterea crimei transfrontaliere etc.. Odată, însă, cu apariția PSESE, componenta de securitate a SECI devine predominantă. Ca rezultat, Republica Moldova își îndreaptă și ea eforturile în această direcție, semnând la 26 mai 1999, Acordul SECI privind prevenirea și combatereacrimei transfrontaliere. Coincidența evidentă a obiectivelor PSESE cu cele ale SECI a convins UE și SUA de necesitatea înglobării SECI în cadrul PSESE, lucru ce s-a și realizat pe parcursul anului 2002, când Coordonatorul SECI, dl Erhard Busek, a fost ales și Coordonator al PSESE[4].

Prezența Republicii Moldova în cadrul SECI a reprezentat, în cele din urmă, argumentul hotărâtor exploatat abil de diplomația de la Chișinău pentru a convinge UE să admită includerea țării noastre la PSESE în calitate de membru cu drepturi depline. Formalizarea actului de aderare a Republicii Moldova la PSESE are loc la Bruxelles, la 28 iunie 2001, nu însă înainte ca Chișinău să accepte condițiile impuse de UE. Condițiile impuse de UE vizau neabordarea de către Republica Moldova în cadrul PSESE a doua subiecte cruciale pentru ea, și anume: problema conflictului din regiunea transnistreană și obținerea perspectivei de aderare la UE. Acceptând tacit condițiile impuse de UE, Republica Moldova a devenit singurul stat din spațiul CSI membru al PSESE, însă, diplomația de la Chișinău a eșuat, în schimb, să atingă pe această cale și obiectivul său strategic – de a plasa Republica Moldova pe traseul integrării graduale în UE.

În consecință, deși Republica Moldova a fost admisă să participe la toate cele trei mese de lucru ale PSESE[5], ea, spre deosebire de restul statelor membre ale PSESE, a fost ostracizată de la obiectivul final al Pactului de Stabilitate ce prevedea pregătirea statelor din Europa de Sud-Est, în particular a acelora din Balcanii de Vest[6], pentru apropierea lor de perspectiva de integrare în structurile UE în calitate de membru cu drepturi depline ale acesteia din urmă. Ostracizarea Republicii Moldova de la obținerea perspectivei de integrare europeană prin intermediul PSESE devine și mai pronunțată începând cu anul 2000, când la Summitul de la Zagreb din 24 noiembrie, UE lansează, în acord cu statele membre ale PSESE din Balcanii de Vest, Procesul de Stabilizare și Asociere.

Procesul de Stabilizare și Asociere a fost conceput de UE pentru a nuanța dimensiunea de integrare europeană a PSESE pentru statele din Balcanii de Vest prin semnarea cu acestea a unor Acorduri de Stabilizare și Asociere[7], ce prevăd pregătirea respectivelor state pentru calitatea de membre ale UE. Ulterior, la 21 mai 2003, Comisia Europeană, prin comunicarea sa „Balcanii de Vest și Integrarea Europeană”, propune statelor membre ale UE să consolideze Procesul de Stabilizare și Asociere cu elemente din politica de extindere, întărind, astfel, și mai mult perspectiva de integrare în UE pentru statele din Balcanii de Vest.La 19-20 iunie 2003, Consiliul European de la Thessaloniki aprobă recomandările Comisiei Europene, reconfirmând perspectiva europeană a statelor din Balcanii de Vest, precum și rolul Procesului de Stabilizare și Asociere de politică cadru pentru acțiunile lor de aderare la UE.

Îndepărtarea Republicii Moldova de la dimensiunea de integrare europeană a PSESE nu a diminuat, însă, din ambițiile diplomației de la Chișinău de a folosi cooperarea regională în Sud-Estul Europei pentru a determina UE să accepte includerea Republicii Moldova în „Pachetul Balcanilor de Vest” al Procesului de Stabilizare și Asociere. Dimpotrivă, în condițiile reconfirmării angajamentului Bruxellesului de a asista statele din Balcanii de Vest să se pregătească de aderarea lor eventuală la UE, atractivitatea filierei sud-est europene a cooperării regionale a crescut semnificativ în ochii Chișinăului, care în anul 2004, după eșecul Memorandumului Kozak de soluționare a conflictului din regiunea transnistreană, își reorientează brusc spre Vest vectorul său de politică externă.

Dorind să acumuleze cât mai multe argumente în favoarea includerii sale în Procesul de Stabilizare și Asociere, Republica Moldova reușește să-și facă vizibilă prezența în cele mai importante proiecte și inițiative de cooperare defășurate sub umbrela PSESE, cum ar fi proiectele inițiate în cadrul Mesei de Lucru nr.1 „Democratizare și Drepturile Omului” pe dimensiunea drepturilor omului și minorităților naționale sau în domeniul ajustării legislației mass-media la standardele europene; de asemenea, inițiativele Mesei de Lucru nr. 2 „Reconstrucție economică, dezvoltare și cooperare” privind dezvoltarea infrastructurii regionale[8], dezvoltarea pieții regionale de electricitate[9], facilitarea și liberalizarea comerțului[10], dezvoltarea tehnologiilor informaționale în Europa de Sud-Est[11], promovarea investițiilor[12]; precum și inițiativele din cadrul Mesei de lucru nr. 3 „Probleme de Securitate” cu privire la combaterea crimei organizate (SPOC)[13], combaterea corupției (SPAI)[14], combaterea traficului de ființe umane[15] sau promovarea cooperării între serviciile de poliție. Participând la respectivele proiecte și inițiative Chișinăul a urmărit să convingă UE că Republica Moldova este parte integrantă a spațiului Europei de Sud-Est.

Totdată, în paralel cu aprofundarea cooperării în PSESE, Chișinăul continuă eforturile sale în vederea aderării Republicii Moldova la noi structuri și inițiative de cooperare regională din Sud-Estul Europei, scopul urmărit fiind același, să imprime mai multă credibilitate statutului Republicii Moldova de stat sud-est european și, în acest fel, să determine UE să trateze țara noastră în bloc cu restul statelor din Europa de Sud-Est. Cu alte cuvinte, să i se acorde aceleași oportunități și perspective de dezvoltare a relațiilor sale cu UE, de care se bucură statele din Balcanii de Vest. Animată de acest obiectiv strategic, diplomația de la Chișinău a reușit să obțină, în decembrie 2003, aprobarea UE pentru includerea Republicii Moldova în calitate de observator la „Memorandumul de Înțelegere privind piața regională de electricitate în Europa de Sud-Est și integrarea acesteea în piața internă a UE”, lansat de Comisia Europeană sub egida PSESE la 15 noiembrie 2002, la Atena. Esența Memorandumului de la Atena consta în a asista statele beneficiare ale PSESE în procesul de reformare a infrastructurii lor energetice în conformitate cu standardele UE, având, însă, ca obiectiv final integrarea sistemelor naționale de electricitate din Europa de Sud-Est în piața comună de energie electrică a UE.

De asemenea, în anul 2006, după un efort diplomatic îndelungat întreprins de diplomația de la Chișinău, Republica Moldova este admisă cu drepturi depline la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE)[16]. Formalizarea de jure a statutului său de membru al PCESE[17] are loc la 10 octombrie 2006, când Republica Moldova semnează Carta de Bună Vecinătate, Stabilitate, Securitate și Cooperare în Europa de Sud-Est. Evenimentul aderării la PCESE este calificat de diplomația de la Chișinău ca fiind unul de mare avengură ce „atribuie Republicii Moldova statutul de membru nu doar georgrafic, dar și politic a Europei de Sud-Est și reprezintă o avansare calitativă în calea spre integrarea în UE”[18].

Aderarea Republicii Moldova la Acordul de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA)[19], la fel se înscrie în șirul acțiunilor întreprinse pentru a substanția dezideratul său de a fi considerată stat sud-est european ce merită și trebuie să fie inclus în „Pachetul Balcanilor de Vest” de integrare în UE. Republica Moldova devine membru a CEFTA la 19 decembrie 2006 în urma semnării noului Acord CEFTA[20]. Noul Acord de Liber Schimb a fost conceput pentru a îngloba în CEFTA , considerată o antecameră în drumul spre UE, toate statele din Balcanii Vest plus Republica Moldova. În acest fel, noul Acord CEFTA a înlocuit rețeau de 32 de acorduri de comerț liber semnate între statele din Europa de Sud-Est membre ale PSESE în perioada 2001 – 2004. În acest fel, Republica Moldova devine parte componentă a unei zone unice de comerț liber în Europa de Sud-Est al cărei menire este pregătirea economiilor statelor membre CEFTA pentru integrarea lor treptată în spațiul economic comun al UE.

Participarea Republicii Moldova la proiectele și activitățile PSESE, precum și aderarea sa la noi mecanisme de integrare regională din Europa de Sud-Est au ancorat țara noastră în procesele integraționiste din această regiune, au mărit vizibilitatea prezenței sale în evoluția relațiilor politico-diplomatice din Europa de Sud-Est, au contribuit la promovarea imaginei Republicii Moldova ca țara cu aspirații de integrare europeană, dar, poate cel mai important lucru de reținut, este că politica Republicii Moldova de cooperare în Sud-Estul Europei a facilitat pătrunderea și asimilarea valorilor, standardelor și practicilor europene în diferite domenii de politică internă din țara noastră.

Fără a diminua din impactul pozitiv pe care politica de cooperare regională în Sud-Estul Europei l-a avut asupra apropierii Republicii Moldova de UE, totuși, nu putem să nu constatăm că politica Chișinăului de amplificare a prestației țării noastre de stat sud-est european nu a convins UE să o includă în Procesul de Stabilizare și Asociere al Balcanilor de Vest. Mai mult decât atât, UE continua să trateze Republica Moldova ca parte componentă a spațiului post-sovietic, alături de Ucraina, Rusia, Belarus, Armenia, Azerbaidjan și Georgia. Politica Europeană de Vecinătate (PEV)[21] este o confirmare cât se poate de clară că Chișinăul nu a reușit să determine UE să-și calibreze viziunea sa față de Republica Moldova prin prisma aparteneței acesteea la Europa de Sud-Est. În realitate, imaginea țării noastre de parte integrantă a Europei de Sud-Est nu a acumulat masa critică necesară pentru a prevala, în mințile factorilor de decizie ai UE, asupra calității sale de parte componentă a Europei de Est, post-sovietice. Anume în această postură de stat est european, Republica Moldova a și fost inclusă în PEV [22], elaborată de UE pentru a crea în jurul său un cerc de state prietene, democratice, prospere și stabile, care s-ar bucura de aceleași avantaje economice și comerciale ca și statele membre ale UE, însă, făra a li se oferi perspective clare de integrare politică în UE. În acest fel, Republica Moldova a ajuns să fie inclusă de UE într-un pachet regional ce curpinde deopotrivăstatele din Europa de Est – post-sovietică[23], precum și țări non-europene din bazinul Mării Mediteraniene[24], toate împreună excluse de la politica de extindere a UE.

În acest context, apare legitima întrebare de ce mult trâmbițatele succese realizate pe tărâmul politicii de cooperare regionale în Sud-Estul Europei nu s-au materializat în includerea Republicii Moldova în pachetul statelor din Balcaniii de Vest cu perspective clar definite de integrare în UE?

Eșecul Chișinăului de a valorifica la maximum politica sa de cooperare regională în Sud-Estul Europei poate fi justificat parțial de oboseala extinderii ce a cuprins statele membre ale UE după aderarea la aceasta din urmă a douăsprezece noi state din Europa Centrală și de Est, în mai 2004 și ianuarie 2007, de asemenea, prin necesitatea digerării acestor două extinderi înainte de a se lansa într-un eventual nou proces de lărgire spre Est, precum și prin imperativul ajustării interne a structurilor supranaționale ale UE la cerințele dictate de nevoia eficientizării activității lor în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE de la 15 la 27 de state.

Aceste considerente nu pot însă anula cauzele interne care au împiedicat diplomația de la Chișinău să ancoreze Republica Moldova la pachetul statelor din Balcanii de Vest de integrare în UE, exploatând în acest sens dimensiunea Europei de Sud-Est a cooperării regionale. Astfel, în viziunea noastră, politica Republicii Moldova de cooperare în Sud-Estul Europei a fost și, cu regret, continuă să fie afectată, în special, de trei deficiențe majore, și anume de:

Existența unei discrepanțe vizibile între mesajul de integrare europeană al Republicii Moldova și eforturlie autorităților de la Chișinău de a substanția acest mesaj cu un proces continuu, coerent și credibil de implementare a reformelor politice, economice și sociale obligatorii pentru avansarea pe calea integrării europene;

Promovarea unei politici externe cu vectori oscilanți, ce are ca efect diminuarea credibilității mesajului și eforturilor de integrare europeană ale Republicii Moldova;

Slaba capacitate instituțională destinată capitalizării oportunităților, avantajelor și perspectivelor oferite de cooperarea regională, în particular, pe dimensiunea sud-est europeană.

Fără depășirea acestor deficiențe structurale, randamentul eforturilor de integrare europeană întreprinse de Chișinău prin intermediul filierei sud-est europene a politicii sale de cooperare regională riscă să rămână și mai departe unul scăzut și în disonanță evidentă cuambițiile europene ale Chișinăului. Evoluția Republicii Moldova din perioada 1998 și 2008 este plină deargumente ce vin să confirme concluzia noastră. Nu este un secret că anume din cauza discrepanței existente între opțiunea Republicii Moldova pentru integrarea europeană și acțiunile întreprinse de autoritățile moldovene în sensul materializării respectivei opțiuni, asupra țării noastre au planat mereu semne de întrebare vizavi de seriozitatea angajamentului pro-Vest a Chișinăului.

Această realitate transpare cât se poate de clar din mesajele și rapoartele Departamentului de Stat al SUA și ale instituțiilor internaționale cu referire la promovarea și respectarea valorilor și libertăților democratice în Republica Moldova, în perioada 2001 și 2005, când Republica Moldova a avut mai multe șanse de a fi inclusă în pachetul Balcanilor de Vest, de cât după includerea sa în Politica Europeană de Vecinătate. De exemplu, la 27 februarie 2002, aflat într-o vizită de lucru la Chișinău, dl Steven Pifer, Asistentul Adjunct al Secretarului de Stat al SUA pentru Europa și Eurasia, susține o conferință de presă în cadrul căreia atrage atenția autorităților de la Chișinău că în ultimele luni au fost întreprinse acțiuni ce au determinat Washingtonul să se întrebe dacă Republica Moldova rămâne fidelă cursului pe calea reformei și integrare europeană[25]. De asemenea, rapoartele Departamentului de Stat al SUA cu privire la respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 scot în evidență existența unor lacune serioase în domenii importante pentru buna funcționare a democrației în Republica Moldova, precum asigurarea independenței sistemului judiciar, libertatea mass-media, accesul la informații de interes public sau implementarea și respectarea legislației în domeniile respective[26]. La această listă pot fi adăugate și rapoartele Departamentului de Stat al SUA cu privire la starea libertății confesiunilor religioase în lume din 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005în care se menționează că legislația în domeniu din Republica Moldova conține încă restricții ce inhibă activitatea unor organizații religioase[27].

Concluziile și îngrijorările la care au ajuns oficialii americani în rapoartele lor cu privire la Republica Moldova se regăsesc, de asemenea, în rapoartele Freedom House[28], în luările de poziție ale Organizației de Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și de Consiliul Europei vizavi de îngerințele puterii centrale în timpul alegerilor repetate pentru funcția de Guvernator al Găgăuziei din 2002[29], de implicare politică directă a puterii centrale în activitatea editorială a companiei „Teleradio-Moldova”[30], desfășurarea nesatisfăcătoare a alegerilor locale din 25 mai 2003[31], suspendarea licenților posturilor municipale de radio și TV, Antena C și, respectiv, Euro TV[32], sau cu referire la slaba protejare investițiilor străine în țara noastră[33]. Suspendarea finanțării Republicii Moldova de către Fondul Monetar Internațional (FMI) în 2003, de asemenea, a trimis Occidentului un mesaj îngrijorător despre starea reformelor economice din țara noastră[34].

Parcursul reformator al Chișinăului rămâne în continuare unul neuniform și ambiguu, chiar și după ce autoritățile moldovene și-au asumat angajamente concrete în relația lor cu UE, prin Planul de Acțiuni RM-UE, din 22 februarie 2005. Această stare de lucruri este expusă în rapoartele Comisiei Europene, din decembrie 2006 și aprilie 2008, cu privire la implementarea de către Chișinău a Planului de Acțiuni convenit cu UE. Ambele rapoarte remarcă existența unei discrepanțe între procesul de adoptare a legilor de către Parlament și implementarea lor efectivă de către autoritățile centrale, mai ales la capitolele cu privire la independența justiției, libertatea mass-media, combaterea corupției și dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investițiilor străine în economia Republicii Moldova.

În același timp, promovarea unei politici externe cu vectori oscilanți și conjuncturali nu a făcut decât să extindă starea de nebulozitate din jurul adevăratelor obiective de politică externă și internă urmărite de autoritățile de la Chișinău începând cu februarie 2001, când Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) a preluat pe cale democratică puterea executivă în țara noastră, anunțând că integrarea în CSI și aderarea la Uniunea Rusia-Belarus se vor număra printre obiectivele strategice ale politicii externe ale Republicii Moldova. Axarea aproape în exclusivitate pe vectorul estic în defavoare celui vestic a avut ca rezultat notoriu Memorandumul Kozak din 2003 de soluționare a conflictului transnistrean, care îm cazul acceptării sale de către Chișinău ar fi plasat ferm Republica Moldova în sfera influența a Federației Ruse. Deși respins un ultima clipă Chișinău, Memorandumul Kozak a accentuat incertitudinele și precauția partenerilor occidentali față de Republica Moldova.

Aderarea Republicii Moldova la Politica Europeană de Vecinătate, prin semnarea Planului de Acțiuni RM-UE, nuanțarea Parteneriatului cu Alianța Nord-Atlantică prin negocierea și semnarea în 2006 a Planului Individual de Acțiuni cu NATO, creșterea prezenței UE și SUA în Republica Moldova începând cu 2005[35], impunătoarea asistență tehnico-financiară de care se bucură Republica Moldova din partea UE[36], toate acestea sunt semne că vectorul vestic este în măsură să prevaleze în țara noastră. Cu toate acestea, nesiguranța Occidentului față de Republica Moldova nu a dispărut. Actualmente, noiile discuții demarate de Chișinău cu Moscova, începând cu anul 2006, cu privire la soluționarea conflictului din regiunea transnistreană, fără participarea nemijlocită a reprezentanților UE și SUA și într-o atmosferă semi-transparentă, contribue și ele la alimentarea în cotinuare a suspiciunilor partenerilor occidentali vizavi de seriozitatea angajamentului nostru de integrare europeană.Nu în ultimul rând, însă, eforturile depuse de diplomația moldoveană în vederea valorificării la maxim a dimensiunii sud-est europene au fost subminate de slaba capacitate instituțională mobilizată de Guvern pentru coordonarea participării Republicii Moldova la variile inițiative regionale. Pentru majoritatea ministerilor și agențiilor guvernamentale cooperarea regională a fost și este un efort periferic activității lor primordiale, ele nedispunând, nici în prezent, de resursele umane și materiale adecvate pentru asigurarea unei implicări constante la proiectele de cooperare din Europa de Sud-Est. În aceste condiții, întreaga responsabilitate pentru promovarea cooperării regionale în spațiul Europei de Sud-Est i-a revenit Ministerului de Externe, ale cărui capacități instituționale sunt la fel limitate. Crearea unităților de integrarea europeană în ministerele și agențiile guvernamentale ar fi trebuit să amelioreze situația la acest capitol.Cu regret, însă, sitiuația s-a schimbat foarte puțin. De altfel, insuficienta pregătire a funcționarilor moldoveni în domeniul integrării europene a fost reliefată de însuși Ministrul de Externe Andrei Stratan în discursul său ținut în timpul reuniunii Comisiei Naționale de Integrare Europeană din 26 septembrie 2008.