În viziunea mai multor politicieni și experți de la Chișinău politica externă a Republicii Moldova este incoerentă și imprevizibilă, iar credibilitatea sa este, de multe ori, pusă sub semnul întrebării de către principalii parteneri externi, cum ar fi vecinii săi Ucraina și România, de asemenea, de SUA,UE și, chiar, Federația Rusă. Această regretabilă realitate nu își are, însă, începutul odată cu venirea la putere a Partidului Comuniștilor (PCRM). Lipsa de coerență, previzibilitate și credibilitate a fost caracteristică politicii externe a Chișinăului, desigur în măsuri diferite, și în timpul guvernărilor democrate din perioada 1991 și 2001. Totuși, trebuie să recunoaștem că anume începând cu anul 2001 și până în prezent, respectivele tendințe negative din politica externă a țării s-au accentuat și mai mult.
Majoritatea politicienilor din opoziție speră că alegerile parlamentare din anul 2009 vor constitui punctul de cotitură în evoluția de mai departe a Republicii Moldova și a politicii sale externe. Speranțele lor traduse în termeni concreți înseamnă câștigarea alegerilor parlamentare din anul viitor și schimbarea cardinală a contextului politic intern de la Chișinău. Schimbarea actorilor politici într-o societate ce se pretinde a fi democratică este, în principiu, produsul exprimării voinței poporului care dorește o politică internă și externă ce ar veni să satisfacă așteptările și aspirațiile sale. Prin urmare, eventuala decizie a electoratului de a înnoi scena politică internă de la Chișinău ar urma să atragă după sine și formularea unei politici externe în concordanță cu aspirațiile majorității cetățenilor moldoveni. Totuși, întrebarea este dacă simpla venire la cârma țării a partidelor din opoziție este îndeajuns pentru a elabora și realiza o nouă politică externă ce s-ar deosebi de cea precedentă prin coerență, previzibilitate și credibilitate.
După cum bine se cunoaște, în perioada 1991 și 2001, actorii politici s-au primenit de câteva ori în Republica Moldova, dar această schimbare nu s-a materializat neapărat și în promovarea unei politici externe fără ambiguități. Acest lucru ar putea să se repete și după alegerile parlamentare din 2009, dacă politicienii de la Chișinău, noi sau/și vechi, nu vor înlătura problemele structurale cu care actualmente se confruntă politica externă a țării.
Prima problema structurală ține de conceptualizarea politicii externe a Republicii Moldova, mai bine zis de lipsa oricărei conceptualizări. În majoritatea statelor democrate politicile externe se conduc în aplicarea lor de anumite documente conceptuale ce definesc contextul extern și intern, principiile și valorile călăuzitoare, interesele și obiectivele țării, resursele și mijloacele de realizare a obiectivelor propuse, precum și responsabilitățile instituționale. La noi, documentul conceptual de care se conduce politica externă este Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova. Prima și ultima Concepție de Politică Externă a fost aprobată de Parlament încă în anul 1995. Respectiva Concepție este demult depășită de realitățile interne, regionale și internaționale, cu toate acestea, ea rămâne în continuare în vigoare, cel puțin formal. Necesitatea elaborării unei noi Concepții de Politică Externă care să corespundă aspirațiilor Republicii Moldova de integrare în UE este conștientizată atât de politicienii din opoziție, cât și de cei de la guvernare, cu toate acestea lucrurile nu s-au mișcat din loc până în prezent. În anul 2002, Ministerul de Externe împreună cu Institutul de Politici Publice (IPP) au elaborat un nou proiect de Concepție a Politicii Externe, însă eforturile diplomaților moldoveni de a se dota cu un nou document conceptual nu au întrunit atunci acordul guvernanților. Desigur, actualmente diplomația modoveană se conduce în acțiunile sale de obiectivele de politică externă fixate în Programul Guvernului pentru perioada 2008 – 2009, însă acest program nu poate substitui rolul și semnificația Concepției de Politica Externă. De ce? Pentru că în timp ce Programul unui Guvern este limitat în timp (cel mult pentru patru ani) și, de obicei, are la baza sa programele partidelor aflate la guvernare, Concepția de Politică Externă, la rândul său, este menită să se ridice de asupra intereselor înguste de partid, să formuleze interesele și obiectivele naționale strategice de lungă durată și, lucru extrem de important, să întrunească consensul majorității partidelor politice. În lipsa unui astfel de consens, credibilitatea politicii externe riscă să fie pusă la îndoială atât în interiorul țării, cât și în exterior.
A două problemă structurală constă în diminuarea rolului Parlamentului în procesul de elaborare și implementare a politicii noastre externe. Nu este un secret pentru nimeni că politica externă a Republicii Moldova este ghidată aproape în exclusivitate de Președintele Vladimir Voronin. În conformitate cu Art. 86 al Constituției Republicii Moldova, Președintelui Vladimir Voronin îi revin, desigur, atribuții importante în domeniul politicii externe, cum ar fi, de exemplu, să poarte tratative, să încheie tratate internaționale în numele țării sau să numească și recheme ambasadorii Republicii Moldova. Dar, anume Parlamentului, prin Art. 65 al aceleași Constituții, îi revine atribuția de a trasa direcțiile principale ale politicii externe a statului și, mai ales, să exercite controlul parlamentar asupra puterii executive. În ultimii șapte ani, însă, Parlamentul a excelat mai bine în calitate de paratrăsnet pentru Guvernul de la Chișinău, decât în ipostaza de instrument de monitorizare și control al modului cum sunt realizate politicile guvernamentale, inclusiv, în domeniul politicii externe. De altfel, desconsiderarea de către Parlament a rolului și atribuțiilor sale legale a fost, fără îndoială, unul din factorii care au favorizat afirmarea autorității Președintelui Voronin ca ultimă instanță de monitorizare și control a instituțiilor și politicilor executive în Republica Moldova.
A treia problemă structurală este existența unei discrepanțe vizibile între mesajul de integrare europeană al Republicii Moldova și eforturile autorităților de la Chișinău de a umplea acest mesaj cu substanța unui un proces continuu, coerent și credibil de implementare a reformelor politice, economice și sociale obligatorii pentru avansarea pe calea integrării europene. Parcursul reformator al Chișinăului rămâne în continuare unul neuniform și ambiguu, chiar și după ce autoritățile moldovene și-au asumat angajamente concrete în relația lor cu UE, prin Planul de Acțiuni RM-UE, din 22 februarie 2005. Această stare de lucruri este expusă în rapoartele Comisiei Europene, din decembrie 2006 și aprilie 2008, cu privire la implementarea de către Chișinău a Planului de Acțiuni convenit cu UE. Ambele rapoarte remarcă existența unei discontinuități între procesul de adoptare a legilor de către Parlament și implementarea lor efectivă de către autoritățile centrale, mai ales, la capitolele cu privire la independența justiției, libertatea mass-media, combaterea corupției și dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investițiilor străine în economia Republicii Moldova.
A patra problemă structurală rezidă în chiar Ministerul nostru de Afaceri Externe și Integrare Europeană, care este, în fond, copia actualului sistem de guvernare din Republica Moldova. Centralizarea puterii în stat a avut ca impact diminuarea drastică a autonomiei diplomației noastre, de care aceasta obișnuia să se bucure în elaborarea și aplicarea tacticilor proprii destinate realizării obiectivelor propuse. În anul 2005, în cadrul Ministerului de Externe au fost inițiate restructurări chemate să eficentizeze activitatea sa prin întărirea securității interne și consolidarea controlului ierarhic. Rezultatul nu s-a lăsat mult așteptat. Ministerul de Externe a reușit să-și întărească sensibil și vizibil securitatea internă, devenind, totodată, o structură mai puțin comunicativă și mai greu de pătruns chiar și pentru diplomații străini acreditați la Chișinău. A fost „îmbunătățit” foarte mult și controlul ierarhic intern. În prezent, pentru ca notele informative de interes general să circule și în alte departamente sau direcții este nevoie de aprobarea expresă a conducerii ministerului. Chiar și în aceste condiții comunicarea între departamente sau direcțiile din cadrul aceluiași departament are loc, în cel mai bun caz, anevoios. În consecință, proasta informare a diplomaților contribuie la ignorarea realităților interne și externe în definirea obiectivelor și alegerea tacticilor potrivite pentru materializarea lor. De asemenea, a fost ”îmbunătățită” monitorizarea întrevederilor între diplomații moldoveni și cei străini. În prezent nici un diplomat moldovean, mai jos de funcția de viceministru, nu poate avea o întrevedere de lucru cu diplomați străini, fără încuviințarea conducerii ministerului. Evident, acest lucru se face, volens-nolens, în detrimentul eficienței diplomației noastre. De aceea, logica acestor măsuri de extremă precauție este foarte confuză, în particular pentru diplomații străini acreditați la Chișinău. Mai mult decât atât, în ciuda așteptărilor inițiale, transformarea structurii și practicilor interne a ministerului a dus la exacerbarea supravegherii ierarhice în interiorul său, a avut ca efect centralizarea pronunțată și reducerea transparenței procesului de luare a deciziilor, a dus la înlăturarea diplomaților cu experiență de la formularea deciziilor, a inhibat spiritul de inițiativă și a descurajat gândirea creativă în diplomația noastră. Paradoxal, dar toate aceste transformări au avut loc în contextul afirmării Ministerului de Externe ca promotor al valorilor de integrare europeană în Republica Moldova, valori precum descentralizarea puterii, debirocratizarea instituțiilor, transparența în luarea deciziilor, accesul la informație, deschiderea spre comunicare etc..
