Despre conflictele înghețate și pericolul reprezentat de ele raportul american nu vorbește, dar s-a vorbit îndelung pe această tema la Chișinău, la o conferință internațională pe tema „Securității în zona mării negre”. Vasile Botnaru l-a întrebat pe sociologul și analistul politic de la București, Dan Dungaciu, participant la conferință, cum vede el această zonă a Mării Negre și relația ei cu Uniunea Europeană sau cu NATO – o punte sau un teren minat.
Dan Dungaciu: Frontiera Euro-atlantică, după 90, s-a tot extins către est, definind deci, cum s-ar spune, regiunile. A fost la început grupul de la Visegrad, a fost la început Europa răsăriteană, care nu știa foarte bine ce este, dar știa că nu este Balcani. Frontiera a ajuns pe Prut, frontiera a ajuns la Marea Neagră. Grupul ăsta este de fapt o definire, cum să spun, cu „forcepsul”, ea nu are o identitate. Identitatea este de sus în jos și tot acest pachet euroatlantic încearcă cum s-ar spune să găsească un nume pentru ceea ce este dincolo, adică limesul Euro-atlantic, se numește Marea Neagră. Singurul lucru în comun pe care îl au este, deocamdată, Marea Neagră. Și, dacă atunci când s-a extins Uniunea Europeană și NATO, după 90 încoace, n-a avut o contrapondere foarte puternică, deci, n-am avut animozități, n-am avut confruntări, nici pe Visegrad, nici pe Europa de Est, decât, mă rog, pe Țările Baltice, dar nu cu putere. La Marea Neagră s-a ajuns cum s-ar spune în regim de confruntare. De fapt asta e miza. Dacă Federația Rusă era Federația Rusă și în ‘92, 93, 94, ori 97 probabil că discutam așa și despre Visegrad sau și despre Baltici. Acum suntem într-un regim de confruntare.
În al doilea rând, Marea Neagră este ceea ce rușii numesc „vecinătate apropiată”, ceea ce europenii numesc „politica de vecinătate”. Deci, aici se suprapun de fapt cele două interese și ai de a face cu un actor – Federația Rusă, care a arătat și în Georgia că nu vrea să cedeze fără luptă și chiar poate să o facă. Confruntările de aici vin și de aici încercăm să definim de fapt „soft” Marea Neagră, uitând că problema e de fond. Deci, ca strategie de integrare a Mării Negre nu există precedente și nu ne putem uita la precedente pentru că precedentul, cum spuneam, era foarte clar – o geografie simbolică europeană, NATO și Uniunea Europeană. Aici lucrurile stau altfel, acum inventăm geografia simbolică europeană, pro euro-atlantică a Mării Negre, căutând, scurmând din istorie elemente, careva comune.
Despre NATO nu mai poate fi vorba pentru că e respins, chiar și la nivelul Bruxelles-ului începe să se vorbească despre „lesne e că e more European Union”. Și în ceea ce privește ultimul element „Uniunea Europeană” nici măcar nu este stipulat ca proiect strategic în mod clar la Bruxelles pentru că Bruxelles-ul a gândit politica de vecinătate ca o politică de a ține într-un termen rezonabil populațiile afară, adică așa-numita integrare fără europenizare și atunci toată confruntarea aceasta este un soi de încercare de ați găsi identitatea, dar e foarte greu să ți-o găsești, știind, din punct de vedere instituțional, că nimeni de sus în jos nu te ajută. Și toate discuțiile astea, cam de aici apare confuzia și heterogenitatea asta și de păreri și de opțiuni, pentru ca deocamdată nu este clar ce e cu ce. Ce e la Marea Neagră, cu excepția unui singur lucru, că, pe de o parte, nu este frontiera euro-atlantică, pe de altă parte – zona de interes rusească.
