Conflictul Transnistrean si însuși cuvântul „conflict” a fost si este analizat si interpretat in foarte multe moduri. Aspectul psihologic mi se pare unul extrem de important si la care nu se atrage o atenție prea mare, inclusiv din partea celor care iau decizii.
In fond, insa, cel ce este implicat in negocieri, cel ce este implicat in conflict, cel ce este manipulat sau înconjurat de prejudecăți este oricum ființa umana – persoana. Totul începe de la acei factori care ii influențează pe fiecare in parte din frageda copilărie si pe parcursul întregii vieți. Fiecare își are fricile lui, are necesitățile lui (stabilitate, încredere, siguranță, apreciere), care sunt sau nu satisfăcute de cei din jur, de membrii familiei, de societate.
La soluționarea conflictului transnistrean după mine ar fi bine sa se pună accentul pe două momente principale și anume:
–apropierea populației la nivel interuman, înțelegerea reciproca a necesitaților, tratarea si aprecierea lor ca si pe cele proprii, mai multa empatie, compasiune, lipsă de prejudecată – prin necesitați si valori comune;
–si al doilea – un proces de negocieri bine-pregătit din toate punctele de vedere; purtat de către liderii care cunosc bine problema, dar si acele tehnici ale unei negocieri de succes. Și de multe ori cu ajutorul unui intermediar, care sa aibă încrederea ambelor parți si sa nu aibă nici un interes în acest conflict – în menținerea sau soluționarea lui.
Desigur toate cele menționate mai sus ar aduce mult mai multe rezultate, daca în joc nu ar fi interesele: proprii, politice, geopolitice sau economice, care în fond sunt și ele diferite și depind de nivelul de maturitate emoțională a fiecăruia, de valorile sau fricile lui.
La nivel interuman, una dintre problemele majore identificate de către cercetători și specialiști în domeniul social și psihologic, este înstrăinarea indivizilor unii de alții. Aceasta înstrăinare apare din diferite motive: din cauza statutului social, pe care îl deținem; din cauza lipsei de sinceritate; din cauza faptului că, în ultimul timp, contactul direct dintre persoane a fost înlocuit cu unul indirect, mediat; din cauza anumitor așteptări care le sunt înaintate indivizilor de către societate, dar care nu sunt înfăptuite de nimeni; din cauza incapacității oamenilor de a exprima exact și bine ceea ce vor cu adevărat. Înstrăinarea este condiționată de toate aceste fenomene și în același timp le condiționează și ea pe ele, chiar accentuându-le, agravându-le, făcându-le să se răspândească din ce în ce mai mult.
La nivel interuman ne întâlnim cât mai des cu lipsa de compasiune, cu judecăți și prejudecăți moralizatoare. Iar această judecare a altor ființe umane nu este altceva decât expresia tragică a valorilor și necesităților noastre proprii. Tragică, fiindcă atunci când exprimăm valorile și necesitățile în această formă, noi sporim gradul de autoapărare și rezistența împotriva persoanelor al căror comportament ne preocupă.
Orice relație umană pendulează între intervale de liniște – caldă sau neutrală – și de tensiune.Înrăutățirea atmosferei nu intră neapărat, în categoria conflictelor, dar, chiar și mici ciocniri poartă în ele potențialul de a „evolua” negativ, în absența unei culturi comunicaționale.
Cultura comunicațională este un alt aspect extrem de important, care poate da naștere la numeroase conflicte, dar și care poate aplana multe din aceste situații conflictuale.
„Am învățat sa vorbim, dar nu și să comunicăm, iar acest fapt ne-a condus spre o profundă supărare personală si socială”. (Vicky Robin, Comunicarea nonviolentă, Marshall B. Rosenberg, Epigraf, Chișinău, 2005, p. 15.)
De obicei individul reacționează la lucrurile pe care le percepe, și nu la lucrurile în sine. Pe baza percepțiilor subiective pe care le au, oamenii își clădesc propria realitate subiectivă, care îi conduce la reacțiile ulterioare.
Iar perceperea și redarea acestei realități se face prin intermediul vorbirii. Unele afirmații exprimate în forma unor judecați moralizatoare, critici, negarea responsabilității, lipsa de apreciere, reproșurile, ordinile si poruncile sunt cele ce stau la baza izbucnirii oricărui conflict.
Identificarea exactă si expresia deplină asentimentelor și necesitaților noastre, formarea unei atitudini bazată pe compasiune față de cei care ne înconjoară, folosirea unui limbaj, atât verbal, cât și non-verbal lipsit de violentă, eliberarea de prejudecați și judecați ar fi metodele cele mai efective de aplanare a conflictului, atât la nivel de populație cât si la nivel interguvernamental.
Am menționat sentimente” și necesitați”, pentru ca orice persoana este de fapt în căutare de soluții de a-și satisface acele necesitați. Asta este ceea ce noi, de fapt, facem zi de zi. Iar satisfacerea lor prin cooperare și nu prin competiție este mai sănătoasa pentru persoanele implicate în conflict.
Prin violența nu se are în vedere doar violența fizica, lovituri sau atacuri, ci o violența pasivă de care dam dovada în fiecare zi în comportamentul unul fața de altul. Și anume violența pasivă stă la baza izbucnirii mai multor conflicte.
La rădăcinile celei mai mari parți a violenței, fie verbală, fizică sau psihologică, fie între membrii unei familii sau națiuni, se afla o forma de gândire care atribuie cauzele conflictului pe seama incorectitudinii adversarilor și incapacității de a gândi despre sine și despre alții în termenii vulnerabilității: ce simte oare persoana data, de ce se teme, ce-i lipsește, spre ce tinde? De obicei niciuna din pârtile implicare în conflict nu vrea sa recunoască frica ce se ascunde în spatele acestor etichete.
Există niște parametri ce aparțin tuturor relațiilor încordate – de la certuri facile, până la conflicte majore. Acestea au în vedere: participarea emoțională; tendința spre escaladare; influența asupra relației; specificitatea; necesitatea unei intervenții prin care să se reechilibreze relația. Diferența este dată de intensitatea manifestărilor, de șansele readucerii relației la normalitate, într-un timp mai scurt sau mai lung.
În ceea ce privește conflictul, aceste coordonate definitorii se prezintă la cote maxime, în sens negativ, desigur.
Trebuie precizat, că ceea ce reprezintă „specificitatea” în acest caz, este slaba credință a celor implicați, că poate exista o soluționare a stării de fapt. Convingerea în valabilitatea propriilor argumente este cea care generează intensitatea cu care acestea sunt susținute, iar ele sunt atât de diferite de ale oponentului, încât nu lasă loc reflexiei concesive. Forța, rezistența conflictelor, este dată, în primul rând, de rezonanța afectivă majoră pe care o declanșează în sufletul celor aflați în „război”.
„Triunghiul conflictelor”, așa cum a fost el configurat de către Malan, în 1989 (Ion Dafinoiu, Jeno-Laszlo Vargha, Psihoterapii scurte, Polirom 2005, p. 172)prezintă un colț de bază, dar adânc ascuns, ce conține sentimentul major – impulsul, generator al anxietății de a nu fi descoperit acest sentiment (al doilea colț) și al mecanismelor de apărare (al treilea colț), ce au drept rol, tocmai mascarea lui cât mai înșelătoare. Acum, în situație de conflict major, tocmai sentimentul ascuns, iese la suprafață, manifestându-se amplu, violent, fără a mai ține seama de consecințe. Sentimentul major fiind instabilitatea, nesiguranța, dorința de putere, de stăpânire sau lipsa sentimentului de apartenența la un teritoriu sau altul care generează anxietatea și se manifestă princareva mijloace de apărare, fie ele separare pentru a fi cât mai departe de impulsurile care generează aceste sentimente, atacul sau oricare alta forma caracteristică sau specifică unui sau alt conflict.
Mecanismele de apărare ale acestor oameni, ce maschează sentimentul ascuns al dezrădăcinării lor, al căutării identității pierdute tocmai prin această dezrădăcinare, îi fac să se manifeste ca niște cuceritori de drept ai locului.
Sentimentul ascuns doar pune în joctensiunile la această intensitate, dar rămâne pe mai departe neafirmat. El este reprezentat prin nevoia acută de identitate, prin sentimentul dezrădăcinării din locul de baștină, al neapartenenței la locul transmutării, ce împinge chiar la rezolvări abrupte.
Din nefericire, nici măcar confruntarea dramatică, ce a avut loc în 1992, nu a reprezentat o rezolvare. Acum, conflictul este considerat a fi doar „înghețat” – adică, își menține latent, amorțit, potențialul și poate la fel de sângeros, precum a mai fost.
Prin distanțarea în timp, acest conflict nu s-a transformat doar în „istorie”, ci în prezent pentru mulți tineri manipulați prin el.
Rezistența sa la un nivel de posibilă inflamare are resorturi complexe, în care intră: puternice sentimente de afirmare a unicității acestei populații de dincolo de Nistru, ca națiune de sine stătătoare, independentă; interesele politice impuse din afara acestui teritoriuși din interiorul său.
Dacă ne gândim că la o populație de aprox. 500.000 de oameni au același aparat guvernamental, parlamentar, administrativ ca și oricare altă țară, atunci înțelegem că mulți sunt aceia, care susțin atât afectiv, cât, mai ales, rațional această „șansă” de a avea o carieră la vârful piramidei sociale. În plus, și nu în ultimul rând, trebuie luat în seamă, că astfel de construcții statale artificiale, au în spate, nu doar susținerea unor mari puteri, ci și un aparat de constrângere a întregii populații.
În această parte de est a Europei ne este cunoscut fenomenul „entuziasmului” declarativ al populației, al voturilor de 100% pentru susținerea sistemului. Toate astea sunt popularizate pe toate gardurile de un sistem de propagandă puternic și dispun de un aparat represiv bine-controlat.
Iar toate astea trezesc și dezvoltă un sentiment ancestral, ce face parte din instinctul de conservare și asigură supraviețuirea si anume: frica.
Într-o atare situație, reconcilierea nu se mai poate produce din interior, ci doar cu ajutorul unui mediator din afară, aflat pe un teren cât mai neutru, pentru a fi cât mai puțin implicat afectiv și-n consecința acestui fapt, cât mai obiectiv. Condiția principală este, ca acest moderator să aibă credibilitate pentru ambele părți.
Procesul de negocieri. Metode practice.
Din punct de vedere psihologic exista deja o multitudine de metode pentru purtarea eficientă a unei negocieri. Daca în NLP (Programarea Neuro-Linguistică) se pleacă de la supoziția că „cine întreabă conduce, în Comunicarea Non-Directivă accentul se pune pe cuvintele si sentimentele partenerului de discuție, întrebarea în sine ca procedeu retoric, rămânând pe planul al doilea.
Procesul de negociere în sine nu este considerat după metoda NLP de interes principal. El trebuie sa vină ca o urmare fireasca a pașilor făcuți înainte ca cele două, sau mai multe, părți să se așeze la masa negocierilor. Pașii aceștia ce trebuiesc parcurși înainte de negociere țin strict de stabilirea unei relații cât se poate mai buna între pârtile negociatoare. Stabilirea acesteia va duce implicit la îmbunătățirea atmosferei între negociatori, și prin aceasta va crește șansele de reușita ale negocierii.
După termenii folosiți în NLP, stabilirea unei relatii pozitive cu o alta persoana se numește „a intra în rapport cu acea persoana”. Intrarea în rapport cu cineva implică contactul între cele două persoane, pentru ca această tehnică se bazează pe una dintre legile fundamentale ale Psihologiei sociale, care spune nimic mai puțin decât ca „cine se aseamănă se aduna.
Fondatorii NLP-ului, John Grinder si Richard Bandler, au ajuns la concluzia că vorbitorii de mare succes nu fac altceva decât sa „vorbească pe limba interlocutorului, și să preia și anumite moduri comportamentale ale acestuia. Dacă persoana cu care vorbim, vorbește foarte molcom, vom tempera și noi modul nostru de a vorbi. Daca stăm de vorba cu un vorbitor rapid, vom accelera modul nostru de a vorbi. La fel se procedează în cazul în care un vorbitor se exprimă cu vocea înalta sau joasă, făcând pauze mai lungi sau scurte de vorbire. Modul acesta de a stabilii rapport-ul cu cineva se numește pe cale „para-verbală”. Important este – schimbările pe care noi le facem conștient să nu fie exagerate, pentru a nu fi percepuți „ciudat de câtre interlocutori.
Stabilirea rapport-ului se poate face si pe cale verbală. Cei doi oameni de știința, Bandler si Grinder, au descoperit faptul ca fiecare dintre noi apelează la tehnici personale de a-și crea realitatea. Toate aceste tehnici se bazează pe simțurile de care dispunem pentru a percepe lumea. Adică ne creăm realitatea cu ajutorul simțului auditiv / vizual / senzitiv / olfactiv / gustativ.
Pentru a da un exemplu concret: 5 persoane diferite își fac concediul timp de 2 săptămâni în același oraș balnear din Bulgaria. La întoarcere primul vorbește despre peisajele frumoase pe care le-a văzut, dar și despre apa atât de curată din Marea Neagră. Cel de-al doilea – despre foarte frumoasa muzică populară bulgăreasca, în care a auzit influențe puternice turcești, dar și balcanice. Cel de-al treilea – despre faptul că păturile au fost mult prea moi și nici nu a avut nimic de lucru, pentru ca și-a uitat trusa de unelte acasă. Cel de-al patrulea – despre miresme foarte puternice, fie ele plăcute sau de mucegai. Iar cel de-al cincilea în sfârșit va asigura că și data viitoare tot acolo va face concediul: mâncarea a fost excepțională și chiar a schimbat câteva rețete de bucătărie cu bucătarul-sef.
Aceeași perioadă de timp, același oraș, același hotel, însa cinci oameni diferiți. După metoda NLP, dacă vream să avem un dialog bun cu una dintre aceste cinci persoane trebuie să încercam să auzim ce tipare de percepție predominante are acea persoana, pentru ca apoi să „vorbim pe limba ei. Rspectiv, folosind și noi termeni vizuali, auditivi, senzitivi, olfactivi și/sau gustativi. Spunem tipar de percepție predominant, pentru că majoritatea dintre noi se folosește de toate cele cinci tipare, în dependență de situație, două sau max. trei dintre aceste tipare de percepție predomină, fiind folosite mai des.
Și la nivelul corporal se poate folosi cu succes aceasta metodă, încercând să preluăm atitudinea fizică a interlocutorului nostru, fără însa a exagera. Dacă el ține brațele încrucișate, atunci le putem încrucișa și noi, încercând să preluăm limbajul gesturilor interlocutorului nostru.
Toate aceste elemente pot duce înainte de partida de negocieri la îmbunătățirea atmosferei între partidele negociatoare, punând astfel bazele unei negocieri de succes. Mă refer la acele negocieri „adevărate, la care chiar se poate ajunge la un rezultat pozitiv pentru toate părțile implicate, nu doar în interesul uneia dintre părți.
În timpul discuțiilor de negociere se poate face uz de tehnica întrebărilor. Întrebările pot avea funcții diverse, în dependență de situația în care le utilizăm. Importanța lor apare ca un fapt logic, dacă ne gândim că prin întrebări putem:
– Conduce o discuție în direcția dorita,
–Integra participanții într-o discuție,
–Afla, ce dorim să aflăm,
– Să ne readucem partenerul de discuție la subiect,
–Da impulsuri noi, etc.
Important în acest proces este să se pună întrebarea potrivită în situația potrivită.
Acestea pot fi de mai multe feluri:
–Deschise și atunci când așteptam din partea interlocutorului descrierea unei stări de fapt. Ex.: Ce pași trebuiesc făcuți pentru a atinge obiectivul propus?)
–Închise – atunci când avem nevoie de un răspuns clar, un „da” sau un „nu”. (Ex.: Sunteți de acord cu …?)
–Alternative – atunci când dorim sa propunem 2 alternative (Ex.: Vedeți rezolvarea în felul A sau B?)
–„Oglindite- atunci când nu răspundem direct la o întrebare ce ne-a fost pusa, ci punem la rândul nostru în loc de răspuns o alta întrebare (Ex.: Dar care este părerea Dvs. în ce privește …?)
–Sugestive – atunci când ascundem răspunsul în întrebarea pe care o punem. De cauza aceasta întrebările sugestive nu sunt considerate a fi fair (Ex.: Nu e așa ca sunteți de aceeași părere cu mine că …?)
Am dat doar câteva exemple practice, care după mine sunt extrem de importante în pregătirea pentru un proces de negocieri, care, la rândul lui ar putea influența mult soluționarea acestui conflict.
Întinderea în timp sporește sentimentul de frică, de nesiguranța și nevoia de apărare a oamenilor, atât a generațiilor prezente la conflict, cât si a celor ce cresc prin prisma lipsei de comunicare interpersonală cu cei de pe celălalt mal al Nistrului, alimentându-se doar din mesajele transmise de media sau din mesajele de propaganda ale celor interesați în menținerea lui și aceasta duce la izolarea și înstrăinarea populației și atunci voința acelor oameni dornici de schimbare va scădea și va fi transmisă din ce în ce mai rar generațiilor în creștere.
Nici oschimbare nu se va produce până când noi înșine nu vom deveni acea schimbare, pe care dorim s-o vedem în lume, trebuie sa începem cu noi.” (Mahatma Gandhi, Comunicarea nonviolenta, Marshall B. Rosenberg, Epigraf, Chisinau, 2005, p. 149)
