Datele ultimului sondaj de opinie publicat la Chișinău (BOP, septembrie și octombrie 2008) ne oferă câteva date deconcertante în ceea ce privește viziunea populației față de o serie de evoluții geopolitice.
În primul rând, liderii Federației Ruse se mențin în topul celor mai „de încredere” politicieni: conduce detașat Vladimir Putin (77%), urmat de Dmitrii Medvedev (61,1%). Abia pe locul al treilea – la peste 30% de primul clasat! – se găsește președintele Vladimir Voronin (46,8%). Rusia are dreptate și în criza georgiană: 33% dintre cei intervievați cred că recunoașterea unilaterală a independenței Osetiei de Sud și a Abhaziei a fost o „decizie corectă”, pe când doar 17,7% cred că „a fost incorectă”, iar circa 40,3% nu se exprimă în această chestiune. În ceea ce privește vinovații în declanșarea conflictului din august 2008, cei mai mulți respondenți o identifică pe Georgia (33%), urmată de Rusia (22,3%), SUA (12,5%). NATO este și el prezent în clasament cu un scor de 4,3%. Însumate, Georgia, SUA și NATO ating circa 40% din proporția „vinovaților”, în condițiile în care 37% nu răspund la întrebare. În percepția publică, relațiile R. Moldova sunt cele mai bune cu Federația Rusă (68,3%), urmată de Ucraina (62,4%) și UE (53,6%), iar partenerul strategic al R. Moldova ar trebuie să fie… Rusia (49,6%), urmată, la distanță, de UE (19,6%) și România (19,1%). Asta în condițiile în care circa 70% din populație vrea în… Uniunea Europeană!
Cum s-a ajuns aici?
A fost odată o Revoluție Oranj…
Totul a început după respingerea faimosului Memorandum Kozak (noiembrie 2003), când Partidul Comuniștilor din R. Moldova (de guvernământ) basculează surprinzător spre Vest, iar liderul comunist devine și în lipsa altora? – favoritul numărul unu al schemelor politice occidentale. „Cromatica” geopolitică a spațiului și oranj, trandafirie etc. și l-a acreditat în cele din urmă pe președintele Voronin, fost adept al Uniunii statale Rusia-Belarus-R. Moldova și stavila tancurilor NATO care ar fi vrut să ajungă în pădurile de la Breansk, drept un partener acceptabil.
Declarațiile pro-UE au început să curgă precum vinul în pocale. Un singur lucru nu a putut lepăda cu nici un chip președintele Voronin din comportamentele pre-„oranj”: fobia față de București și de tot ceea ce înseamnă sau ar putea însemna o Românie activă în mentalul colectiv al celor din stânga Prutului (așa cum s-a petrecut cu ocazia alegerilor locale din 2007, care l-au propulsat pe tânărul Dorin Chirtoacă primar al Chișinăului).
De aici particularitatea proiectului european al R. Moldova după 2005, fundamentat, paradoxal, pe un proiect (anti)identitar.
Să vedem cum.
Spre Vest, fără București?
În anii 90, două erau, în esență, posibilitățile de evoluție ale R. Moldova: spre Est, alături de Rusia, și spre Vest, alături de România. Dincolo de nuanțe, cam așa arăta meniu-ul geopolitic care se afla la dispoziția Chișinăului atunci. După 2007, odată cu integrarea europeană a României, ceea ce exista in nuce în anumite minți politice de la Chișinău (și nu numai), devine proiect. Iar cele două opțiuni s-au transformat, treptat, în trei. A apărut o a treia cale, care ar putea fi rezumată astfel: spre Vest, fără România (și, dacă se poate, împotriva ei).
Astăzi, această opțiune pare că a devenit axiomă a politicii externe a Chișinăului, în pofida faptului că populația crede, conform sondajelor, că România ar trebui să fie principalul partener al R. Moldova pentru integrarea europeană.
Mai mult. Pe fondul retragerii discrete, și nu prea, a Bucureștiului din dosarul R. Moldova pe plan internațional – și asta nu de azi, de ieri – se pare că această „a treia cale” este îmbrățișată din ce în ce mai pregnant și de anumite canale ale diplomației occidentale, cu influență la nivelul deciziei. Consecința: Chișinăul a găsit un țap ispășitor pentru eșecurile interne și și-a exhibat, indecent și nesancționat, fobiile anti-București pe toate canalele (de la declarații publice la scrisori prezidențiale către statele UE).
Care sunt efectele pe teren?
A două Armată a XIV-a sau „soft power”-ul Moscovei în R. Moldova
Efectele principale ale retragerii României din proiectul R. Moldova sunt două, inextricabil legate. Prima ține de resurecția limbii ruse în spațiul public. Cei care au lăsat nesancționată eliminarea TVR1 de pe rețeaua națională a R. Moldova – singura televiziune cu acoperire națională și mesaj european din stânga Prutului – au greșit major. Căci, în locul ei, nu au venit televiziuni ungurești, poloneze sau lituaniene, ci au fost create condițiile pentru o influență și mai consistentă a televiziunii rusești. În sine, asta nu ar fi rău, dacă limba și axiologia rusă nu ar avea acolo și funcții geopolitice.
După cum indică și sondajul deja convocat, televiziunile domină totul în ceea ce privește sursele de informare ale populației, dar, între ele, cele care domină sunt televiziunile rusești (Prime TV / ORT și 64%) sau cele pro-guvernamentale, fie de stat (Moldova 1 și 53,4%) sau private (NIT și 18,5%). Mai intră în calcul și alte două televiziuni, tot moscovite (TV7 -10,6% și STS și 5%). Singura televiziune clasată și care iese din serie rămâne PRO TV Chișinău (22,9%), nu întâmplător, vânată acum de autorități la o lună până la expirarea licenței (21 decembrie 2008).
De aici și a doua consecință. Conectarea abundentă a spațiului public din R. Moldova la Rusia evidențiază existența unui fenomen pe care occidentalii nu vor să îl conceadă. Dar ar trebui! Nu doar UE exercită „soft power” (atractivitate, seducție, fenomene de imitație etc.) în R. Moldova, ci și… Rusia. De la modelul politic („liderul în tot și toate”), limba și stilul de afaceri (ostentativ, consumerist, violent), nostalgii cultural-artistice și până la clasamentele muzicale sau accentul prezentatorilor („ț”-ul acela atât de inconfundabil al prezentatorilor moldoveni de la postul rusesc MUZ TV), Moscova este bine instalată în R. Moldova. Și nu doar prin Armata a XIV-a!
Dominată mediatic de Rusia sau de posturi TV obediente Moscovei (Moldova 1 a livrat sistematic poziția rusească în conflictul din Georgia) populația nu poate răspunde decât ceea ce a răspuns în sondajul invocat la început.
Europa a pierdut o bătălie.
Ce e de făcut?
Ceva trebuie schimbat acolo și și trebuie început cu premisele abordării dosarului R. Moldova. Punctul de plecare al oricărei schimbări este reconfigurarea și europenizarea spațiului public din R. Moldova.
Și aici România europeană are, concomitent, o șansă și o responsabilitate. Până una alta, singurele repere europene în mentalul colectiv dincolo de Prut și care pot concura cu cele rusești sunt președintele român Băsescu (40,2% în încrederea populației) și România ca partener principal pentru integrare europeană (42,2%) – prima clasată și mult dincolo de alte state europene (următoarea clasată, Bulgaria, are… 2,2%). De ce le disprețuim?
Până la ședințe comune de guvern București și Chișinău mai este ceva vreme. Dar de la spațiul public trebuie pornit și asta trebuie să spună Bucureștiul partenerilor euroatlantici. Contracararea „soft-power”-ului rusesc este premisa oricărui proiect european de succes în R. Moldova. Dar, pentru ca să o spună sau să o facă, Bucureștiul, el însuși, are nevoie de reformă instituțională și reconfigurări de viziune. Este dispus să o facă? Schimbarea de echipă de la Washington, criza globală care afectează și (cu precădere) Rusia, dificultățile politico-economice din Ucraina, parlamentarele de pe ambele maluri ale Prutului și toate acestea indică o schimbare majoră de context.
Care nu e neapărat nefavorabilă.
