Până la expirarea președinției Franceze a UE au rămas zile numărate. Pentru cancelaria de la Paris, aceste șase luni au însemnat un mandat zbuciumat, început în „acordul” votului irlandez împotriva Tratatului de la Lisabona, trecut prin criza ruso-georgiană și încheindu-se în mijlocul disputelor și turbulențelor crizei mondiale. Pe acest fundal pe alocuri apocaliptic, Ministerul francez de Externe nu a uitat însă de componenta comunicațională, inclusiv pentru câțiva reprezentanți ai presei din RM – Dmitri Ciubașenco („Moldavskie Vedomosti”), Andrei Safonov („Novaia Gazeta”), Angela Brașoveanu („Punkt”) și subsemnata – care am și fost invitați într-o vizită de informare la Paris. Cu mențiunea că vizita s-a produs încă în toamnă, vă propun spicuiri din discuția pe care am avut-o cu Thomas Gomart, director al Centrului Rusia/Noi state independentede la Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI). Autor a multiple studii despre zona estică a Europei – cea rusească sau aflată în zona rusească, în special – dl Gomart ne-a surprins prin tinerețe, profunzime și… sinceritate. „Întrebați-mă tot ce vreți și vă răspund, ne-a spus el în debutul discuției, cu remarca: sunt expert, nu funcționar”.
Sorina Ștefârță
– Dle Gomart, unul dintre colegii noștri are o întrebare obsesivă și o să vă rugăm să răspundeți, inițial, la ea – care sunt șansele de eurointegrare ale RM?
– Primul lucru pe care trebuie să-l spun despre extinderea UE e că aici într-adevăr există o oboseală, care se explică prin incertitudinea viitorului instituțional al UE. Mă refer atât la votul negativ dat de francezi și olandezi Constituției Europene în 2005, cât și la „nu”-ul irlandez, dat Tratatului de la Lisabona în 2008. Impresia ce predomină la Paris acum e că lărgirea din 2004 n-a fost digerată încă și că UE a atins un plafon instituțional pe care, deocamdată, nu-l poate depăși. Problema e agravată de ceea ce se cheamă „chestiunea Turciei”. În Franța, bunăoară, puteți pierde sau câștiga niște alegeri în funcție de atitudinea dvs. față de aderarea Turciei la UE. Același lucru e valabil pentru Germania, Italia. Problema aderării Moldovei nu ar putea influența rezultatul unor alegeri în Franța, pentru că ați putea întâlni deputați francezi care chiar să nu știe unde se află Moldova pe harta Europei.
– Ce se știe, în acest caz, despre Moldova?
– Dacă vorbești despre Moldova în Franța, înainte de toate, se va discuta despre Transnistria. Apoi, urmează relația cu România și, în cele din urmă, cea cu Ucraina. Abia după acestea trei vine rândul Rusiei. Situația dvs. este interesantă în măsura în care sunteți o țară care nu vrea să devină membră a NATO, fapt ce o distanțează vizibil de ceilalți aspiranți la integrarea europeană. Dar – și vă rog să nu o luați în nume de rău – Moldova e percepută ca o țară mică și asta ar putea fi șansa voastră. Căci, dacă ar dori, celor 27 de state membre le-ar fi mai ușor să vă digereze pe voi, decât pe cele 50 de milioane de ucraineni, bunăoară…
– Dacă nu avem perspective de integrare, ce avem?
– Aș vrea să vă răspund cu „Politica Europeană de Vecinătate”. Însă evenimentele din Georgia au ajutat, cred, Europa să înțeleagă că UE a ajuns la ceea ce se cheamă „ambiguitate constructivă”. Adică, faptul că țărilor candidate, ca să fie încurajate să se reformeze, nu li se dă un răspuns clar cu privire la aderare. Eu însă consider că UE ar trebui să fie capabilă să spună clar „da” sau „nu”. Ori să le spună clar vecinilor UE că vor avea relații foarte bune de vecinătate, însă nu mai mult.
– Mă tem că fără a ne da o perspectivă de integrare clară, Europa ne aruncă iar în brațele rușilor. Mai ales că, descendenți din URSS fiind, moldovenii nici nu se vor rupe din „îmbrățișarea” rusească fără o motivație europeană distinctă.
– Din cauza Transnistriei, Moldova este văzută, înainte de toate, ca zona unui conflict înghețat. S-ar putea să fie injust față de întreaga populație a RM, dar asta contează pentru cei care iau deciziile la nivel european. Și aici intrați în zona care ține de relația UE cu Rusia. Problema UE de astăzi e că n-a anticipat revenirea în forță a Rusiei. Abia în 2005-2006 instituțiile europene au înțeles că Rusia e o țară care nu are nevoie de ajutor și asta a destabilizat enorm UE, pentru că singura „armă” europeană de influență asupra Rusiei era ajutorul financiar. Brusc, UE s-a pomenit față în față cu o țară care nu doar că nu avea nevoie de ajutor, ci vine și investește ea însăși în Europa. La aceasta se adaugă încercarea UE de a promova propria politică externă, elaborată predominant într-o optică transatlantică. Motiv din care au cam scăpat din vedere Estul. Ceea ce pot spune astăzi e că, din câte se pare, relația cu Rusia va fi prezentă pe agenda UE încă cel puțin zece ani înainte.
Pentru că este o relație extrem de complexă, într-o „asimetrie dublă”.
E vorba, pe de o parte, de faptul că UE este primul partener comercial al Rusiei, Europa fiind destinația pentru 57% din exporturile rusești. Iar după SUA și China, Rusia este al treilea partener comercial al UE… Pe de altă parte, Rusia vinde produse energetice, iar Europa – servicii și mărfuri de larg consum, ceea ce asigură un deficit comercial favorabil Rusiei. O altă problemă e că Rusia acceptă varianta clasică a Puterii și nu ia UE în serios în ceea ce privește problemele de securitate. Interlocutorul Rusiei în termeni de securitate rămâne NATO. A treia problemă e că relațiile Rusia-UE au fost „bilateralizate” de Moscova, dar și de alte capitale europene, mai ales cele „vechi”, care vor să aibă o relație „ a lor” cu Rusia. Berlin, Paris, Roma… Ceea ce pune, cumva, într-o optică specială noile capitale europene.
– Din tot ce spuneți înțelegem că e cu atât mai important ca Moldova să aibă un mesaj tranșant atât în ceea ce privește integrarea europeană, cât și vizavi de NATO și neutralitate… Cum ați comenta concurența dintre Rusia și UE pentru influența în fosta zona post-sovietică?
– E vorba de o contradicție, înainte de toate. Rusia nu este atractivă, de fapt, și nici nu e capabilă să inițieze procese pozitive în această regiune în care încearcă, totuși, să influențeze. În plus, ea joacă mereu într-un registru dublu în care, întotdeauna, este elementul dominator. În ceea ce privește Europa, aceasta merge pe principiul promovării valorilor europene, care ar determina aceste țări să se schimbe. Astfel, e destul de greu să vorbesc despre concurență, pentru că e vorba de doi jucători prea diferiți… Încerc deseori să le explic rușilor că proiectul european se bazează pe principiul de reconciliere. Poate părea ridicol în raport cu „violențele” ce au loc în relațiile internaționale, cu toate acestea, anume reconcilierea a unit Franța cu Germania. În baza aceluiași principiu se stabilizează relația dintre Polonia și Germania. Și exemplele ar putea continua. Dar tocmai aceasta deosebește proiectul european de alte proiecte regionale integraționiste. Asta e destul de greu să explici Moscovei, pentru că rușii nu cred necesar să se ocupe de ceea ce noi numim „lucrul cu memoria” – ei întotdeauna se simt învingători și, deci, nu găsesc necesar să-și revadă istoria modernă. Și când vedem tendințele de azi de la Moscova, se pare că singurul lucru care va fi recitit acolo este… finalul Războiului Rece.
– „Psihologia învingătorului” e ridicată la nivel de politică de stat azi în Rusia – au câștigat la fotbal, la hochei, „Eurovision”…
– Eu cred că Rusia este o putere emergentă în… trecut. La Putin se simte politica de restaurație, pentru că lui i se pare că e bine să te axezi pe trecut și, în proiectele sociale, el e mai axat pe trecut decât pe viitor.
– După evenimentele din Georgia, în urma cărora relațiile Rusiei cu SUA și cu UE s-au cam… răcit, cât de reală mai este funcționarea formatului 5+2 pentru negocierile vizavi de Transnistria?
– Cred că ați observat că sunt destul de critic vizavi de UE. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că UE a reușit să existe în această criză ruso-georgiană și să-i facă față, prin faptul că a reușit să oprească focul. A fost o combinație de mai mulți factori, desigur, unul dintre care este faptul că anume Franța – care avea relații bune atât cu Georgia, cât și cu Rusia – deținea Președinția UE. Dacă, să zicem, în locul Franței ar fi fost oricare dintre noii membri ai UE, bunăoară, nu se știe dacă lucrurile ar fi evoluat exact la fel…
