Negocierile pentru o reglementare pașnică a chestiunii transnistrene sunt purtate de mai bine de șaisprezece ani.OSCE a fost implicată în procesul de reglementare politică aproape pe întreaga durată a acestora, începând cu vizita în Moldova a Reprezentantului Special Adam Rotfeld, la sfârșitul anului 1992.
Misiunea OSCE s-a alăturat procesului de negocieri pentru o reglementare politică în scurt timp după înființarea sa în Moldova în primăvara anului 1993. Pe durata celor două termene în care am activat în calitate de Șef al Misiunii OSCE în Chișinău, am fost martorul a aproape șapte ani de discuții, contacte, proteste, crize, schimb de acuzații și reluări ale procesului de negocieri. Privind în urmă și reflectând asupra implicării mele, destul de îndelungate în acest proces, ajung la următoarele observații despre procesul de reglementare politică moldo-transnistreană, dar și despre conceptul de negocieri și mediere în general.
1.A înțelege cauzele unui conflict nu este similar cu a determina cine trebuie învinuit pentru acele evenimente. Interlocutorii mei din Chișinău și Tiraspol erau toți dornici să-mi explice cine a început conflictul, din ce motive și cine este responsabil. Firul roșu tuturor acelor relatări este că, în timp ce partea opusă se face responsabilă pentru conflict, disputa trebuie să fie soluționată de o așa manieră încât să favorizeze cealaltă parte. Realizarea unei înțelegeri în viața reală de cele mai dese ori necesită ca ambele (sau toate) părți să-și evalueze obiectiv comportamentul, să determine esența neînțelegerilor și să decidă cum poate fi schimbată situația pentru a facilita în viitor un acord. Asta nu înseamnă că cealaltă parte nu ar fi putut comite o crimă cumplită; dimpotrivă, convingerea certă în propria justețe rareori provoacă reacții pozitive a părților adverse.
2.Demonizarea celeilalte părți poate fi o tactică eficientă pentru asigurarea suportului politic în propria tabără, însă este puțin probabil că ar putea contribui la înregistrarea unui progres în procesul de reglementare. Ani de-a rândul, liderii politici de la Chișinău au etichetat entitatea transnistreană drept „o gaură neagră”, condusă de criminali, teroriști, traficanți de arme și așa mai departe, și au înșiruit minuțios abuzuri reale și imaginare din partea liderilor de la Tiraspol. La fel și elitele politice transnistrene i-au acuzat în mod constant pe liderii politici din Moldova de genocid, afirmând în voce tare despre intenția Chișinăului de a-i atrage pe vorbitorii refractari de limbă rusă într-un stat sub dominație românească. Aceste tactici au generat voturi și susținere politică în favoarea figurilor politice care au pus aceste tactici în aplicare. Acestea au făcut ca dialogul și posibila înțelegere între reprezentanții celor două maluri să fie și mai dificil de realizat.
3.Atenția trebuie canalizată spre obiectivul final al procesului de reglementare politică, chiar dacă, aflându-se antrenați în unele zigzaguri tactice în cadrul negocierilor.În 1993, Misiunea OSCE a stabilit că Moldova este o singură țară în cadrul frontierelor fostei RSS Moldovenești, că Transnistria este parte a Moldovei, ne-având drept la independență și că Transnistria trebuie să aibă statut special în limitele unei Moldove unite. De atunci, aceste postulate de bază au rămas esența politicii promovate de OSCE în Moldova și Transnistria. Pe durata activității mele de Șef al Misiunii OSCE, am ținut ca orice acțiune sau inițiativă concretă promovată de OSCE în cadrul procesului de negocieri pentru o reglementare politică să fie conformă acestor principii de bază.
Din observațiile mele, atât liderii de la Chișinău, cât și cei de la Tiraspol periodic își reformulau obiectivul de bază al reglementării, or punea accent pe anumite aspecte ale propunerilor sale, spre excluderea sau în detrimentul altora. Aceste schimbări în esența obiectivelor sau a caracteristicilor generale ale propunerilor sale de soluționare, având loc frecvent, au atras confuzie și neîncrederea celeilalte părți. Flexibilitatea tactică și dorința de a ajunge la compromis în problemele importante sunt ambele utile. Totuși, este nevoie de coerență în forma de abordare și consecvență în formularea scopurilor pentru a obține succes în negocieri. Ambii acești factori, după părerea mea, au lipsit din procesul de reglementare a chestiunii transnistrene.
4. A vorbi părții opuse nu înseamnă recunoaștere sau capitulare; a vorbi părții opuse este necesar pentru a găsi o soluție durabilă și pașnică. Predecesorii mei, eu și succesorii mei au fot denunțați (în special pe malul drept) pentru îndemnele la dialog cu partea cealaltă, de regulă fiind invocat motivul că acest dialog ar duce spre recunoașterea criminalilor, renegaților și așa mai departe. Cea mai bună modalitate de asigurare a eșecului în procesul de reglementare este lipsa oricăror discuții cu partea opusă. Acordul privind inițierea dialogului nu înseamnă acceptarea poziției sau acțiunilor celeilalte părți, ci demonstrează voința de a găsi soluții. Dacă o parte are o idee clară despre ce vrea și ce poate accepta, nu trebuie să existe teamă de a intra în discuție cu adversarii. Personal tind să interpretez refuzul de a intra în discuții ca pe un semnal al nedorinței uneia din părți de a soluționa problema, ori ca pe o frică de a fi pe poziții slabe sau nejustificate, sau și una și alta.
5. Progresul în rezolvarea unor probleme mici poate duce spre importante câștiguri în procesul de negocieri.Soluția pașnică în orice conflict se bazează pe stabilirea și menținerea încrederii între părți, indiferent de cât de complicate sau simple sunt problemele ce trebuie rezolvate. Privind din exterior, din perspectiva observatorilor imparțiali, majoritatea conflictelor în lumea contemporană au soluții de compromis logice și evidente. Apare frecvent întrebarea de ce părțile aflate în anumite conflicte (cum ar fi cazul Moldovei și Transnistriei) nu au izbutit de atâta timp să ajungă la un acord. Răspunsul de regulă este că cele două părți nu au încredere reciprocă și interpretează propunerile și acțiunile celeilalte părți în lumina propriilor suspiciuni.
O posibilitate de a elimina aceste suspiciuni este realizarea unei înțelegeri și implementarea acesteia cu succes în probleme mai puțin importante, mai puțin controversate și care comportă un risc mai redus. Acest proces permite un dialog eficient între reprezentanții părților și, de asemenea, oferă fiecăreia din părți încredere în intențiile și capacitățile celeilalte părți de a pune în practică înțelegerile comune. Inversul este și nu semna acorduri pe care nu ai de gând sau pe care nu le poți realiza. Încrederea este un produs deosebit de prețios în purtarea negocierilor. Odată pierdută, deseori va fi nevoie de ani pentru a fi restabilită, dacă vreodată. Exemplul Georgiei și a Osetiei de Sud este cel mai recent trist exemplu ce probează această maximă.
6. Marile puteri exterioare pot pune obstacole în realizarea acordurilor, însă rareori ele pot zădărnici complet eforturile hotărâte de pe loce de a realiza o înțelegere și un acord. Este întotdeauna tentant de a transfera pe seama acțiunilor și intervențiilor marilor puteri exterioare răspunderea pentru eșecul negocierilor pe marginea unei dispute interne, cum ar fi cele de după războaiele civile. Deși uneori justificat, adesea argumentul poate servi doar ca scuză pentru propriul eșec ori lipsa dorinței de a depune eforturi de reconciliere cu partea cealaltă. În cazul Moldovei, părțile acuză fie Rusia, fie Occidentul (de regulă Statele Unite) că ar oferi suport celeilalte părți, făcând dificilă sau imposibilă realizarea unei soluții reale. Este adevărat că toți mediatorii într-o perioadă sau alta – unii mai des decât alții -și-au promovat propriile interese în procesul de reglementare a chestiunii transnistrene. Uneori promovarea acestor interese poate contribui la progres, însă nu există nici o garanție că acesta ar putea fi cazul.
Este o realitate că la Chișinău și Tiraspol există organe legislative, capabile să adopte și să pună în aplicare independent decizii și acțiuni ce-ar putea duce spre cooperare și reconciliere între părți. În special, în dimensiunea economică, ambele părți au mijloace șiavantaje ce-ar putea fi utile pentru cealaltă parte. Puterile exteriore, precum Rusia, au o mare influență, dar nu pot preveni complet actorii locali să întreprindă acțiuni ce ar duce spre cooperare și înțelege, dacă acești actori cu adevărat și-o doresc. Problema este că mulți actori locali preferă să păstreze status quo, decât să depună acest eforturi independente.
7. Tacticile de presiune uneori aduc rezultate, dar de cele mai dese ori provoacă supărarea celeilalte părți. Când una sau mai multe părți în procesul de reglementare sau în negocieri sunt satisfăcute de status quo, ori pur și simplu se tem de schimbările propuse, necesare pentru a realiza o înțelegere, uneori poate fi eficientă aplicarea unor măsuri de constrângere pentru a convinge partea sau părțile refractare să avanseze pe calea soluției. Totuși, un anumit număr de condiții trebuie respectate. În primul rând, pe masa de negocieri trebuie să existe propuneri de soluționare realiste și rezonabile, în caz contrar părțile vor continua să opună rezistență cu orice preț. În al doilea rând, măsurile de presiune trebuie să fie eficiente și viabile; dacă acestea nu lovesc suficient de puternic, or dacă pot fi dejucate (de exemplu, prin solicitările de asistență externă), acestea nu vor aduce rezultatul scontat. În al treilea rând, măsurile de constrângere trebuie aplicate în momentul oportun.Dacă ele sunt puse în practică prea devreme – înainte ca propunerea sa fie gata – ori prea târziu – după ce-au fostpregătite măsuri eficiente de rezistență și măsurile nu-și vor da rodul.
Un bun exemplu în cazul Moldovei și a Transnistriei a fost impunerea interdicției de viză din partea UE și SUA, în februarie 2003. Din observațiile personale, pot să atest că acest măsuri i-au îngrijorat pe liderii de la Tiraspol. Cu toate acestea, reprezentanții transnistreni participau deja în negocieri, deși aceasta era tocmai ținta măsurilor de constrângere. În același timp, inițiativa constituțională a Președintelui Voronin a fost abia pusă pe masa negocierilor și nimic nu era gata pentru a căpăta acordul părții transnistrene. Dacă presiunile ar fi exercitate atunci când documentul mediatorilor era aproape de finalizare, atunci acestea ar fi avut un mai mare efect.
8.Mai mulți negociatori, nu înseamnă neapărat și rezultate mai bune. Obținerea unui rezultat pe calea negocierilor politice depinde cel mai mult de intențiile, dorințele și flexibilitatea părților implicate. A treia parte la proces, fie mediatorii, observatorii sau alții, pot oferi expertiză și suport material și politic. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor ei pot de asemenea face mai complicat mersul negocierilor, ca urmare a propriilor animozități, ambiții și rivalități politice aduse la masa de tratative. O simplă includere a unui participant adăugător în negocieri, în speranța de a obține suficient extra suport ca să determine cealaltă parte să cedeze, este de regulă o tactică de eșec. Calea către succes în negocieri este mai degrabă căutarea punctelor comune împreună cu unul din adversarii principali, decât solidaritatea exprimată de un număr mai mare de participanți din afară.
În cazul Moldovei, cred că Rusia, Ucraina, OSCE, UE și SUA au toate la îndemână resurse considerabile, expertiză și autoritate politică pentru a contribui la identificarea unei soluții în chestiunea transnistreană. Totuși, antrenarea fiecăruia dintre acești participanți remarcabili în procesul de reglementare și negocieri nu a rezultat într-o soluție rapidă, și nici într-un progres imediat sau rapid. Această situație lamentabilă poate fi explicată prin faptul că există neînțelegeri fundamentale între Chișinău și Tiraspol, pe care nici una din părțile exterioare ar fi fost capabilă sau dornică să le depășească. În plus, dinamica relațiilor dintre participanții externi, situația lor geopolitică și rivalitățile dintre ei, i-au însoțit în negocieri și uneori, mai curând au complicat procesul, decât să-l faciliteze.
