Alegerile din acest moment din Ucraina sunt o replică revoluției oranj de acum cinci ani, o revanșă a perdanților de atunci, iar cei care s-au identificat cu această revoluție – Victor Iușcenko și Iulia Timoșenko, prin rivalitățile politice pe care le-au generat, și-au eliminat șansele de câștig acolo unde practic nu ar fi avut nicio șansă să piardă dacă ar fi rămas împreună.
Această replică aduce lecții valoroase noilor guvernanți din Republica Moldova, este de părere analistul politic Igor Munteanu, directorul executiv al Institutului pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale" Viitorul" de la Chișinău.
Care sunt aceste lecții, dar și care sunt perspectivele relațiilor moldo-ucrainene după schimbările survenite în administrațiile centrale de la Chișinău și Kiev, dar și rolul UE în aceste relații, puteți afla din interviul alăturat cu Igor Munteanu.
Lina Grâu: Primul tur al alegerilor prezidențiale din Ucraina a avut loc. Care sunt așteptările Dvs. pentru cel de al doilea tur și ce înseamnă aceste alegeri, această schimbare care are loc în Ucraina, pentru relațiile bilaterale dintre Chișinău și Kiev?
Igor Munteanu: Multă lume consideră că alegerile din acest moment din Ucraina reprezintă o replică revoluției oranj, pentru că rezultatul care se prefigurează deja și pentru turul doi este schimbarea totală a celor care și-au asociat numele și experiența lor politică cu valul de acum cinci ani în urmă, atunci când Ucraina era asociată și era simbolul revoluțiilor, sau tehnologiilor de schimbare politică, prin tineri – cei care ieșeau în piață și cereau acțiuni contra fraudelor electorale.
În acest an, evident că nu mai există distincții foarte clare dintre cele două grupuri aflate în competiție. În primul rând, cei care reprezentau câmpul pro-oranj au devenit cei mai mari inamici – Timoșenko și Iușcenko sunt în acest moment cei mai importanți rivali, care și-au pus piedici și care s-au blocat reciproc în ultimii doi ani de zile, prin toate mijloacele care le-au avut la dispoziție. Din decretul lui Iușcenko, Timoșenko a fost demisă, ulterior a revenit cu sprijinul propriilor formațiuni politice, după care a început să negocieze cu Ianukovici. Iușcenko a criticat-o pe Timoșenko, după care a început el, la rândul lui, să negocieze cu Ianukovici, numai ca Timoșenko să nu ajungă președinte…
Respectiv, abracadabra scenei politice din Ucraina nu poate fi explicată decât prin reacția populației de a limita efectele revoluției din 2004 și reacția oligarhilor de a căuta punți de comunicare și de înțelegere între aceste grupuri concurente. Pentru că în principiu, după cum putem observa din această campanie pentru prezidențialele din 2010, practic nu există niciun candidat cu șanse reale care să nu fie asociat unor grupuri oligarhice de foarte mare influență financiar-industrială.
Practic surpriza turului întâi este Tighibko, originarul din Republica Moldova, care nu va putea decât să se asocieze celui mai puternic. Pentru că el își vinde, își comercializează în acest moment voturile colectate pentru funcția de prim-ministru – cele 13 procente pe care le-a acumulat.
În relațiile cu statele vecine, Ucraina are o mare problemă, pentru că pe de o parte s-a avântat, inclusiv datorită președintelui Iușcenko, într-o luptă cu Federația Rusă pentru controlul, sau păstrarea suveranității, asupra rețelelor de gaze, a suferit o victorie care seamănă a eșec în majoritatea iernilor care s-au întâmplat după 2006 încoace. În același timp, Federația Rusă nu a pierdut din vedere posibilitatea de a influența rezultatele alegerilor – doar și-a schimbat tehnologiile de influențare.
Favoritul acestei curse este în continuare Ianukovici. Dar Ianukovici și-a schimbat mesajul – în 2009 Ianukovici a început să pozeze în politicianul care adoră idea europeană. Grupurile oligarhice care l-au sprijinit au investit masiv în crearea unei alte imagini, astfel încât Occidentul să nu-l privească drept cel mai mare adversar al integrării europene. Cu siguranță, proiectul de euroatlantizare, de îndreptare spre NATO va fi oprit după aceste alegeri, pentru că nu mai are actori care să-și asume riscurile promovând un asemenea proiect. Dar nu va fi oprit cursul spre integrare europeană. Acordul de Asociere, pe care Ucraina l-a început acum aproape doi ani în urmă, reprezintă și pentru Ianukovici, și pentru Timoșenko, posibilitatea de a se emancipa de controlul și tutela Federației Ruse. Respectiv, Ucraina va fi și mai departe contonată, prinsă între Vest și Est, între Federația Rusă care încearcă să blocheze modernizarea acestui stat și planurile Occidentului de a-și extinde influența benefică și instituțională spre Est.
Ce efecte decurg din această reglare de conturi prin alegerile din Ucraina pentru Republica Moldova? În primul rând, unul dintre ele este că apare ocazia, importantă pentru Chișinău, de a-și stabili un alt cadru de comunicare cu Kievul. Noi nu l-am avut, nu am avut contacte regulate cu elitele de la Kiev, diplomații Republicii Moldova au reprezentat pe oricine vreai numai nu interesele Republicii Moldova, iar vizibilitatea problemelor ridicate în discursul oficial a fost foarte joasă pe agenda politică a Ucrainei. Ucraina a privit cu ignoranță, dar și cu o anumită doză de superioritate spre Republica Moldova și din acest motiv nu s-au rezolvat nici în 2009 problemele esențiale, sau vitale, pe relațiile dintre Ucraina și Republica Moldova, în ciuda cruciadei întreprinse de viceministrul Andrei Popov la Kiev, unde s-a reușit semnarea doar a unui tratat nesemnificativ cum este Tratatul de protejare a minorităților naționale.
Multitudine de probleme care confruntă agenda comună sunt delimitarea frontierelor, proprietățile din Ucraina, terminalul de la Giurgiulești și de asemenea gradul și intensitatea influențelor ucrainești în regiunea transnistreană. Să nu uităm că în Transnistria, regiunea secesionistă a Republicii Moldova, este singurul punct în care Ucraina și Federația Rusă cooperează prin divergențe.
Lina Grâu: Cum vedeți Dumneavoastră evoluând anume aceste dosare sensibile, după schimbarea guvernării și la Kiev? La Chișinău a venit o nouă guvernare care vizează și stabilirea unor relații foarte bune cu vecinii. La Kiev, la fel, puterea se schimbă. Există noi oportunități sau ajungem din nou la aceleași dosare sensibile să batem pasul pe loc?
Igor Munteanu: Nu cred că în 2010 se vor dezgheța malurile între Republica Moldova și Ucraina, pentru că Ucraina va privi cu multă zaviste dacă vor exista succese în procesul de negociere dintre UE și Republica Moldova, considerând că meritele sale sunt mult mai importante, ponderea geopolitică mult mai serioasă și eforturile depuse sunt mult mai consistente. Pe Transnistria, Ucraina acum nu este interesată să altereze sau să schimbe status-qvoul existent în regiune pentru că încearcă să-și folosească influența în zonă în raport cu Federația Rusă. Respectiv, o schimbare fundamentală a situației nu o avantajează.
Pe de altă parte, Republica Moldova este într-o situație strâmtorată în această privință pentru că progresele în negocierile privind liberalizarea vizelor depind de asigurarea protecției frontierelor. Noi nu putem să avem un acord finalizat, subscris și de europeni, decât în momentul în care vom putea găsi o soluție administrativă și pentru frontiere. Și în acest moment ajungem exact la același cerc vicios pe care fosta guvernare l-a demonstrat sau l-a parcurs.
Să ne aducem aminte că în anul 2005 apăruseră cei șapte pași lansați de președintele Iușcenko. Acesta avea mai multe elemente – democratizarea regiunii, alegeri libere, în același timp păstrând infrastructura și instituțiile de putere existente în regiune. La momentul în care Ucraina și Republica Moldova au ajuns să vorbească despre o frontieră comună, protejată de structuri de grăniceri, lucurile s-au oprit.
Exact în același fel, în anul 2010 vedem că există limite în dialogul dintre Kiev și Chișinău, dacă acest dialog nu este completat de un trialog – de prezența mai activă și mai convingătoare a factorului european.
Nu știu dacă ar trebui să ne așteptăm la progrese în ceea ce privește finalizarea procesului de recunoaștere a proprietăților din Ucraina, pentru că din toate punctele de vedere această moștenire a URSS-ului cred că a trecut niște faze naturale în care putea fi soluționată. Lunga listă de întreprinderi a trecut deja prin niște privatizări locale, au apărut grupuri concurente care influențează, sau care au avut de profitat ca urmare a acestor privatizări, iar statul Republica Moldova a rămas pe dinafara acestor procese. În acest moment, cred că singurul lucru care poate fi transmis către Republica Moldova este lista nominală a acestor bunuri care deja aparțin altor persoane și care, evident, folosesc drepturile de proprietate.
Alte probleme comune ar putea fi îndreptate spre niște avantaje obținute în comun din partea UE.
Se vorbește foarte mult, mai ales în ultimile trei luni de zile, despre deschiderea unei noi euroregiuni, despre proiecte de infrastructură, drumuri construite în comun cu finanțare europeană, dar aceste lucruri nu pot fi pornite atâta timp cât Republica Moldova nu are acces la fondurile de dezvoltare regională ale UE, la care Ucraina are acces. Republica Moldova rebuie să aibă o abordare sistematică și să inventeze subiecte comune. Până în acest moment, pe agenda dintre Republica Moldova și Ucraina au fost mai degrabă probleme cu încărcătură și riscuri politice, dar nu proiecte comune din care ambele state pot câștiga. O parte din aceste probleme pot fi soluționate doar după începerea noului ciclu financiar al UE – asta înseamnă din 2013. Până atunci, aceste proiecte, finanțare din bugetele Ucrainei și a Republicii Moldova sunt greu de imaginat.
Lina Grâu: La sfârșitul anului trecut era anunțată vizita președintelui Iușcenko pentru a bate primul stâlp de demarcare a frontierei pe segmentul transnistrean. Vizita respectivă nu a avut loc, vine un alt președinte la Kiev. Când credeți că va începe acest proces de demarcare și credeți că va avea o finalitate logică? Și care va fi rolul implicării UE, prin misiunea ei de asistență la frontieră EUBAM?
Igor Munteanu: Sunt două aspecte aici. Președinții de regulă „bat stâlpi" atunci cânt toate problemele sunt clarificate pe agenda diplomaților. Dacă nu a apărut Iușcenko, acest lucru înseamnă că nu fost clarificate, și nu au fost clarificate mai ales pe segmentul transnistrean. Respectiv, povestea se repetă cu aceeși insistență ca și pe vremea președintelui Voronin. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că Iușcenko era prins de cursa electorală și dacă pentru dândul contau alte chestiuni și nu soluționarea, reglementarea, facilitarea problemelor cu Republica Moldova, el a ales să rămână în cursă și să-și obțină cele cinci procente care îi erau promise de sondajele de opinie.
În ceea ce privește a treia chesiune, cred că mandatul misiunii EUBAM este foarte restricționat. Pe de o parte, ei pot participa doar la instruirea și creșterea de calificare profesională ale birourilor vamale ale Ucrainei și Republicii Moldova, dar nu pot să participe la control, nu pot să-și extindă influența și asupra altor sectoare vitale cum ar fi aeroportul militar din Tiraspol, nu pot de exemplu să verifice anumite încărcături cu forțe proprii, ci doar prin intermediul serviciilor vamale oficial recunoscute ale Republicii Moldova. Or, una din părți – Republica Moldova – nu are acces la ieșirea din regiunea transnistreană a garniturilor de tren cu încărcătură, participă doar Ucraina. Pe de altă parte, ucrainenii, mai ales prin autoritățile locale, au creat sisteme extrem de sofisticate de facilitare a scoaterii mărfurilor din regiunea transnistreană. Mă refer evident la perioada în care în regiunea se mai producea câte ceva. Ca urmare a crizei profunde economice cu care se ciocnește industria acestei regiuni, cred că în acest moment întreaga regiune se bizuie doar pe veniturile scoase din vânzarea cu amânuntul și din subsidiile pe care Federația Rusă le transmite acestei regiuni.
Respectiv, cred că în această situație și EUBAM, și Republica Moldova ar trebui să-și reseteze ceasurile, pentru că industria din regiune aproape că nu funcționează.
În general, anul 2010, dacă nu va aduce schimbări revoluționare în reglementarea conflictului transnistrean ar trebui cel puțin să contribuie la schimbarea paradigmei din partea Chișinăului asupra acestui conflict. Este conflictul transnistrean un obiectiv strategic? Daca da, atunci care sunt resursele alocate de Republica Moldova sub aspectul bugetării unor proiecte din această regiune. Ori, dacă nu este un obiectiv strategic, ar trebui să-l lase atunci în seama istoriei și a altor actori mai pricepuți, cum ar fi Ucraina, Federația Rusă și autoritățile Occidentului care sunt implicate în calitate de observatori.
Lina Grâu: Ați menționat faptul că un rol mai activ jucat de UE atât la Kiev, cât și la Chișinău ar putea îmbunătăți inclusiv relațiile dintre Republica Moldova și Ucraina. În acest context, Parteneriatul Estic ar putea fi un factor important cooperarea în cadrul căruia ar putea să îmbunătățească inclusiv relațiile dintre Chișinău și Kiev?
Igor Munteanu: În plan financiar, Parteneriatul Estic este o politică europeană subfinanțată, care nu are resurse suficiente ca să atingă nici măcar jumătate din ambițiile care sunt legate de Parteneriatul Estic. În plan instituțional, Parteneriatul Estic reprezintă un conglomerat de formate, care intensifică dialogul politic și face mai reprezentativă participarea partenerilor „neeuropeni" la anumite decizii europene. De exemplu, din anul 2010 va funcționa summitul primilor miniștri, summitul miniștrilor de externe ai statelor Politicii Europene de Vecinătate. Mai este forimul ONG-urilor, forumul business-ului mic și mijlociu și alte fantezii care în acest moment deschid porțile spre comunicare, mai puțin spre lucruri concrete care pot fi observate în timp și spațiu.
Din acest punct de vedere, Parteneriatul Estic reprezintă o oportunitate de diferențiere. Statele care își doresc utilizarea acestei politici pentru promovarea propriei reputații sau capacități, pot să o folosească. Statele cărora nu le pasă decât de injecțiile financiare în economia proprie, cum este Armenia de exemplu, sau Azerbadjan, evident că vor folosi PEV doar pentru ca, pe baza acestei politici, să nu li se reproșeze la fiecare pas defecțiunile democrațiilor pe care și le-au instalat în țările lor. Diferențierea este singurul instrument prin care Republica Moldova, în baza noii guvernări, poate să se facă vizibilă la Bruxelles.
Lina Grâu: Și atunci cum vedeți depășirea acestor subiecte sensibile în relațiile cu Ucraina?
Igor Munteanu: Pentru ca să influențezi statul ucrainean trebuie să ai instrumente mult mai importante decât are Republica Moldova. Și aceste instrumente înseamnă o diplomație foarte cărturară, resurse pentru mediatizarea obiectivelor comune, includerea în formate comune în raport cu UE. În acest moment de exemplu Ucraina are un Consiliu de cooperare Republica Moldova-Ucraina, iar Republica Moldova nu are. Republica Moldova trebuie să se limiteze doar la formatul larg și vag al politicii de vecinătate și al Parteneriatului Estic. Republica Moldova nu are avantajul de a negocia politicile de plată pentru tranzitul gazelor rusești, iar Ucraina poate – respectiv ea este mult mai importantă și mai apreciată la Bruxelles și în alte capitale.
Respectiv din setul, din lista lungă de dezavantaje pe care le are Republica Moldova în raport cu Ucraina, Republica Moldova are un singur avantaj important – este mai mică și își poate construi meniul pe care și-l dorește în raport cu UE mult mai rapid. Ucraina are nevoie de mult mai mult timp ca să-și negocieze o poziție comună. Sunt prea mulți actori, sunt prea mari interesele geopolitice în această țară și sunt prea multe rupturi interne, rupturi de identități între interesele regionale, între clase și generații politice. În timp ce, odată scăpată de guvernarea lui Vladimir Voronin, Republica Moldova poate ușor câștiga increderea și statutul de școlar silitor.
Lina Grâu: Domnule Munteanu, care ar fi lecția revoluției portocalii și revanșei venite peste cinci ani din Ucraina pentru politicienii din Republica Moldova proaspăt veniți la guvernare?
Igor Munteanu: Una din primele lecții, de bază, este că elitele politice sunt legate de electorat. Elitele politice nu pot face minuni, nu se pot închide în cuburi sau în globuri de sticlă cum fac magicienii în centrul Londrei. Dacă vor de exemplu să-și vadă atinse obiectivele pe care și le propun trebuie să ajute electoratul să-i sprijine. Niște obiective care nu sunt asimilate de electorat sunt rostite în van. Și evident că aici vine și obiectivul de integrare în NATO, care, din păcate, mai sus de 20 de procente niciodată nu a fost sprijinit în Ucraina. Dacă formulezi un asemenea obiectiv, ai șansa deplină să pierzi alegerile, chiar dacă strategic Ucraina trebuie să aibă garanții de securitate și să participe la arhitectura de securitate europeană.
A doua lecție de bază este că, promovând interesele înguste ale unul segment sau a unui grup politic foarte egoist, niciunul dintre competitorii politici nu-și poate apăra interesele pe termen lung. Și aici există o legitate în științele sociale, care se numește dilema prizonerului – atunci când nu-și coordonează acțiunile, actorii cei mai raționali pierd, pentru că fiecare în parte nu-și poate maximiza utilitatea relativă a acțiunilor.
Și scena politică ucraineană arată crestomatic cum se întâmplă asta în realitate – Iușcenko și Timoșenko, dacă ar fi rămas în același bloc inițial, n-ar fi avut nicio șansă să piardă puterea în Ucraina, pe baza avansurilor care i s-au făcut Ucrainei din exterior și pe baza faptului că ucrainenii ca națiune erau extrem de mândri că în anul 2004 au reușit un model de guvernare și o succesiune la putere unic în toată lumea, cu excepția poate a Georgiei. Ei nu au putut să extragă foloase din toate acestea, și atunci imaginea și simbolistica legată de revoluția oranj s-a consmat ca un foc de artificii umezit.
Și această decepție a venit pe de o parte pentru că electoratul ucrainean a pierdut încrederea în simbolurile politice și, pe de altă parte, pentru că meniul de așteptări pe care politicienii ucraineni asociați revoluției oranj din 2004 le-au promis și nu le-au făcut. Aceste disjuncții în interiorul blocului democratic au condus la negarea și ostracizarea acestor politicieni din mințile alegătorilor simpli, chiar dacă au avut la dispoziție toată mass media. Aceasta este a patra lecție extrem de importantă – atunci când promiți, trebuie să și faci, pentru că altminteri după asta plătești înzecit.
