După cum era și de așteptat, Moscova s-a supărat rău pe Decretul emis de președintele interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie a fost declarată Ziua comemorării ocupației sovietice. Furia Rusiei este, însă, ipocrită și disproporționată. Ministerul de Externe și Duma de Stat de la Moscova au calificat Decretul ca fiind un element al unei campanii politice planificate îndreptată împotriva parteneriatului moldo-rus, o interpretare pseudoistorică a cauzelor și rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial, o încercare de a distorsiona istoria comună a poporului rus cu cel moldovenesc, o acțiune chemată să distrugă actualele mecanisme de menținere a stabilității în regiunea transnistreană.
Ministerul rus de Externe și-a exprimat, totuși, speranța că abordările pragmatice vor prevala în rândul autorităților R. Moldova și al liderilor Alianței pentru Integrare Europeană. Probabil, ca abordările pragmatice să aibă izbândă la Chișinău, declarațiile respective au fost urmate de anunțul Serviciului sanitar rus cu privire la interzicerea importului a 18 partide de vinuri moldovenești (102 mii de sticle), pe motiv că în vinuri a fost găsit Dibutil – o substanță periculoasă pentru sănătatea cetățenilor ruși, mai ales, când aceasta este consumată cu vin moldovenesc.
Puși în fața unei situații nedorite și neprevăzute, liderii Alianței pentru Integrare Europeană, Guvernul și Ministerul de Externe ne-au îndemnat să păstrăm calmul, să fim raționali, să lăsam emoțiile la o parte și să nu amestecăm istoria cu politica. Totodată, ei ne-au asigurat că vor depune toate eforturile pentru a readuce relațiile cu Rusia în albia normalității și pragmatismului.
Dacă ne lăsam conduși de emoții și sentimente și mixăm istoria cu politica, atunci atitudinea politicienilor și guvernanților noștri ar putea fi catalogată de către unii din noi ca miopie, lipsă de caracter și, chiar, ipocrizie. Totuși, dacă ne conducem de îndemnurile guvernanților și ne ținem în frâu emoțiile, separăm istoria de politică, nu uităm de povara responsabilității și interesului de stat, ținem cont de unde vin gazele și unde se duc vinurile noastre, nu uităm unde se află cheia magică a problemei transnistrene, atunci aceeași atitudine ar putea fi luată drept pragmatism.
Pragmatismul este cuvântul de ordine al AIE. Din momentul creării sale, Alianța și-a propus să se conducă de pragmatism în soluționarea eventualelor dispute/diferențe interne, precum și în depășirea obstacolelor acumulate în relațiile bilaterale cu România, Ucraina și Rusia. După aproape un an de la ridicarea pragmatismului la nivel de politică de stat, din ce în ce mai des, acesta dă semne de epuizare. În relațiile dintre componentele AIE, pragmatismul este subminat de lipsa, tot mai evidentă, de fairplay între cei patru actori. În raport cu România, el este criticat tot mai des, deocamdată neoficial, de către diplomații români, nemulțumiți de faptul că valorile naționale sunt trecute pe planul doi. În cazul Ucrainei, discuțiile recente din Rada de la Kiev cu privire la (ne)onorarea de către Chișinău a angajamentelor asumate prin acorduri bilaterale reprezintă un semnal că substanța pragmatismului nostru este pusă la îndoială în capitala ucraineană. Rusia a pus la încercare cu diferite ocazii credibilitatea pragmatismului Chișinăului, fie în cadrul CSI, fie în contextul soluționării problemei transnistrene. Iar cel mai recent a făcut-o cu ocazia participării soldaților moldoveni la parada din 9 mai de la Moscova.
De altfel, recentele declarații ale MAE și Dumei ruse ne demonstrează cât de precară este încrederea Moscovei în Alianța pentru Integrare Europeană, învinuită de transformarea Moldovei „într-o sursă de destabilizare regională și imprevizibilitate”. De asemenea, din aceleași declarații transpare, cât se poate de clar, că Moscova nu dă nicio para chioară pe pragmatismul Chișinăului. Cine mai are dubii asupra acestui lucru ar merita să mai citească o dată cu mare atenție declarația Dumei de Stat, care este controlată de Partidul „Rusia Unită”, condus de prim-ministrul rus Vladimir Putin. În cele din urmă, Moscova a folosit Decretul președintelui interimar Mihai Ghimpu ca pretext pentru a pune piciorul în prag și Dibutil în pragmatismul moldovenesc. Liderilor Alianței pentru Integrare Europeană li s-a transmis fără menajamente că ei sunt insuficient de pragmatici în raport cu așteptările Rusiei.
În contextul viitoarelor alegeri parlamentare și prezidențiale, avem toate șansele să-i vedem pe politicienii noștri lansându-se într-o competiție acerbă în a demonstra Moscovei cât de pragmatică este atitudinea lor vizavi de Rusia. Acest lucru însă nu va schimba esența problemei și anume că actualul PRAGMATISM moldo-rus suferă de inconsistență conceptuală.
Întrebați să explice care este esența pragmatismului promovat în relațiile cu Rusia, de obicei, politicienii și diplomații noștri recurg la formulări seci de felul „vom promova un dialog bazat pe sinceritate, transparență, predictibilitate, coerență, respect reciproc, verticalitate etc..”. În realitate, acest melanj de cuvinte trădează lipsa unei politici bine închegate față de importantul partener estic. Poate Rusia lui Putin și Medvedev să fie mulțumită de un astfel de pragmatism, care face trimitere la sinceritate, transparență și verticalitate?
Semnând Decretul cu privire la comemorarea ocupației sovietice, președintele interimar Mihai Ghimpu a extins volens-nolens la maxim limitele sincerității pragmatismului moldo-rus. Judecând după reacția Moscovei, putem spune că acest lucru nu este nicidecum pe placul politicienilor ruși. Se pare că, în opinia acestora din urmă, sinceritatea este bună în măsura în care aceasta nu constituie o provocare la adresa pseudoadevărurilor sovietice și „intereselor speciale” folosite de Kremlin pentru a-și argumenta drepturile și responsabilitățile privilegiate în așa-zisa vecinătate apropiată. Altfel spus, sinceritatea are valențe și limite diferite la Moscova, decât la Chișinău.
În ciuda ultimelor evenimente, Chișinăul insistă pe ideea de pragmatism pentru a convinge Rusia să revină la normalitate și să reia importurile de vinuri din Moldova. Având în vedere circumstanțele interne, această atitudine poate fi înțeleasă, într-o anumită măsură. Cu toate acestea, continuarea acestui curs, fără reajustarea lui, nu ne va scuti de repetarea unor sincope asemănătoare în viitor. Mai mult decât atât, Rusia va continua să folosească acest soi de pragmatism pentru a ne șantaja ori de câte ori va considera că politicienii moldoveni au depășit limitele admisibile ale sincerității, transparenței, verticalității etc.
În aceste condiții, avem urgent nevoie de formularea unei strategii coerente care să imprime substanță și, foarte important, o coloană vertebrală solidă politicii noastre vizavi de Rusia. Actualmente, pragmatismul Chișinăului este mai curând un mod de acțiune chemat să asigure adaptarea flexibilă la orice situație în funcție de conjunctura politică internă sau externă. După cum am văzut, pe termen scurt, un astfel de comportament poate aduce niște câștiguri tactice efemere, pe termen lung însă, el este unul falimentar, pentru că nu este expresia unei politici clar definite în termeni de principii, valori, obiective, interese comune și mecanisme de implementare.
Moldova, desigur, trebuie să dezvolte un parteneriat de lungă durată cu Rusia, dar unul realistic și nicidecum unul bazat pe conjuncturalism pragmatic și himere, precum este edificarea unui parteneriat strategic moldo-rus. Un astfel de parteneriat presupune interese și obiective strategice nu doar asumate în comun, dar și împărtășite/formulate în același fel. În prezent însă, Chișinăul și Moscova au agende și perspective strategice diferite, mai ales când vorbim despre participarea la procesele regionale integraționiste de natură politico-economică, despre cele de securitate nici nu mai vorbim.
