La 5 iunie 2010, cancelarul german Angela Merkel și președintele rus Dmitri Medvedev au semnat Memorandumul ruso-german de la Meseberg, conform căruia UE și Rusia ar fi urmat să creeze, la nivel de miniștri, un Comitet comun de politică externă și de securitate, iar conflictul transnistrean să devină un subiect prioritar pe agenda sa de lucru. În curând se va împlini un an de la acea dată, iar comitetul cu pricina se află în continuare la etapa de proiect. Moscova consideră că mingea este în curtea Bruxellesului care ar trebuii să răspundă la propunerile concrete făcute de ea, încă în vara anului trecut, cu privire la activitatea comitetului propus la Meseberg de Merkel și Medvedev.
Bruxellesul, însă, tace, probabil, nu fără temei. Deocamdată, cele 27 de state membre ale UE nu au o poziție comună asupra inițiativei germano-ruse. În schimb, oficialii europeni consideră că reglementarea transnistreană este un test de seriozitate și sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate. Moscova este, se pare, de altă părere, cel puțin așa a lăsat să se înțeleagă șeful diplomației ruse Serghei Lavrov în cadrul conferinței de presă din 13 ianuarie 2011, când a ținut să declare că, în viziunea sa, un test adevărat și mult mai important de sinceritate, este capacitatea de a crea un scut antirachetă european comun între Rusia și NATO. Paradoxal sau nu, dar în timp ce Bruxellesul așteaptă ca Moscova să se ridice la nivelul probei transnistrene, perpetuarea conflictului de pe Nistru devine un test pentru capacitatea UE de a se impune ca un actor politic redutabil – auzit, ascultat și respectat, la masa de negocieri în formatul 5+2.
Este adevărat, în ultimii 6 ani, UE a devenit mult mai vizibilă în regiunea transnistreană. Acest fapt s-a datorat în mare parte voinței politice a UE de a se implica nemijlocit în procesul de reglementare a problemei transnistrene, asumându-și responsabilități concrete în varii domenii, precum:
â–ª consolidarea și eficientizarea controlului la frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean, prin inițierea misiunii EUBAM;
â–ª Promovarea măsurilor de încredere între Chișinău și Tiraspol, prin implementarea în regiunea transnistreana a mai multor proiecte umanitare, sociale, infrastructurale finanțate din bugetul UE;
â–ª Participarea în calitate de observator la consultările și negocierile în formatul 5+2.
A fi vizibil nu înseamnă că automat ești și un actor politic influent. Marele neajuns al UE în regiunea transnistreana și în formatul 5+2 constă în faptul că Bruxellesul nu a reușit încă să transforme prezența sa crescândă în pârghii reale de influență și de proiectare a puterii sale normative, economice și politice asupra populației, mediului de afaceri și a regimului politic de la Tiraspol. În ciuda faptului că în ultimul timp Tiraspolul este vizitat intens de diplomații și oficialii europeni, UE, ca putere politică, este cu greu auzită, prost ascultată și premeditat ignorată în regiunea transnistreană.
Poate UE să depășească acest handicap? Cu siguranță, da. Însă, pentru a reuși, UE ar trebui să dispună de pârghii reale de influență, care să-i permită să-și promoveze mai hotărât propriile principii, valori și interese legitime în regiunea transnistreană. În opinia noastră, acest lucru este aproape imposibil de realizat, atâta timp cât UE evită:
1.Să-și asume și să exercite un rol echivalent cu cel jucat de Rusia în procesul de reglementare a problemei transnistrene;
2.Să formuleze clar propria viziune de soluționare a problemei transnistrene, care ar fi elaborată și susținută de majoritatea statelor UE și nu doar de Germania și Franța;
3.Să elaboreze și să propună un pachet unic de asistență pentru modernizarea regiunii transnistrene, care, cel puțin, ar echivala cu asistența acordata regiunii de Rusia. Bineînțeles, acordarea unui astfel de pachet de asistență ar trebui să fie strict condiționată de democratizarea și demilitarizarea regiunii, promovarea dialogului și cooperării între Tiraspol și Chișinău la toate nivelele, lichidarea tuturor obstacolelor în calea circulației persoanelor și mărfurilor între cele două maluri ale Nistrului, realizarea unor proiecte infrastructurale comune între Tiraspol și Chișinău;
4.Să aplice ferm mecanismele de încurajare, condiționare, convingere și, inclusiv, coerciție în raport cu administrația de la Tiraspol, atunci când este cazul.
Este UE dispusă să acționeze în acest fel? Este UE gata să-și asume un rol în procesul de soluționare a chestiunii transnistrene, care ar fi pe măsura statutului său regional și internațional, un rol echivalent cu cel al Rusiei? Din păcate, realitățile ne conving că UE încă mai ezită. În consecință, consultările și negocierile în formatul 5+2 depind aproape în exclusivitate de toanele Tiraspolului și dorința/bunăvoința Moscovei de a face presiuni asupra „intransigenților lideri transnistreni”. Deși UE se pronunță pentru începerea necondiționată a negocierilor asupra viitorului statutul al regiunii transnistrene, poziția acesteia este complet desconsiderată de administrația de la Tiraspol. Mai mult decât atât, consultările informale în formatul 5+2 sunt transformate de liderii transnistreni în negocierea unor cedări importante din partea Chișinăului, care ar urma să satisfacă noțiunea de egalitatea în drept (ravnopravie storon), înțeleasă de Tiraspol și Moscova ca recunoașterea regiunii transnistrene ca subiect egal cu Republica Moldova. În lipsa unor pârghii eficiente de influență directă asupra liderilor de la Tiraspol, UE este nevoită să mizeze pe capacitatea Moscovei de a-i înduplecă pe aceștia din urmă să se așeze la masa de negocieri.
De asemenea, în timp ce UE este preocupată de lansarea cât mai curând posibilă a negocierilor oficiale în formatul 5+2, ea evită să se implice activ pe alte dimensiuni ale chestiunii transnistrene, precum democratizarea regiunii și asigurarea transparenței în Zona de Securitate, creată în temeiul Acordului moldo-rus „Cu privire la principiile reglementarii pașnice a conflictului armat în zona transnistreană a Republicii Moldova”, semnat la Moscova, la 21 iulie 1992. Or, anume pe aceste două dimensiuni se atestă evoluții îngrijorătoare care ar putea să deraieze eforturile de promovare a încrederii și să pericliteze dialogul politic și viitoarele negocieri între Chișinău și Tiraspol. Vede Bruxellesul aceste involuții? Desigur le vede, dar le urmărește și le semnalează neputincios în strictă conformitate cu statutul de observator. De fapt, e timpul să o spunem deschis, statutul de observator la masa de negocieri a devenit un dezavantaj pentru UE, o capcană care îi limitează gradul de implicare și influență în regiunea transnistreană.
Victor Chirilă, director executiv, Asociația pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo
