Anul 2011 a fost unul reușit pentru politica externă, care, de altfel, este adevărată istorie de succes a Republicii Moldova din ultimii 3 ani. Diplomației noastre îi datorăm, în mare parte, imaginea pozitivă de care se bucură țara noastră în cadrul Parteneriatului Estic, la Washington, la Bruxelles și în alte capitale ale UE. Însă, succesele externe, în special în relațiile cu UE, sunt tot mai mult dependente de factori interni, precum solidaritatea clasei politice, coeziunea societății, ritmul și calitatea reformelor, eficiența ministerelor de resort, etc.. Din acest punct de vedere, putem presupune ca anul 2012 va fi mult mai dificil pentru diplomații noștri.
Tendințe
Pe parcursul anului precedent, direcția dominantă politicii externe a fost aprofundarea relațiilor noastre cu UE. Anume aici au fost înregistrate cele mai importante realizări pe calea formalizării unui nou parteneriat cu UE bazat pe 3 piloni: asociere politică, integrare economică și libera circulație a persoanelor. Printre aceste succese se numără negocierea părții politice a Acordului de Asociere, deschiderea negocierilor asupra Acordului de Comerț Liber Comprehensiv și Aprofundat cu UE, lansarea etapei operaționale a dialogului privind liberalizarea regimului de vize cu UE și negocierea Acordului privind Spațiul Aerian Comun.
De asemenea, Chișinăul a promovat un dialog activ cu statele membre ale UE. O atenție deosebita a fost acordată Germaniei, principalul motor la UE, și Poloniei, care a deținut Președinția Consiliului UE în a două jumătate a anului trecut. De altfel, în ultimii 3 ani, Berlinul și Varșovia au devenit puncte cardinale pentru politica externa a Republicii Moldova, pe dimensiunea sa vestică.
Relațiile cu România au depășit faza normalizării, iar parteneriatul strategic european prinde încet contur practic. Organizarea preconizatelor ședințe comune a guvernelor de la Chișinău și București, aprobarea unui plan comun de acțiuni și inițierea cât mai curând posibilă a proiectelor infrastructurale comune, ar oferi un conținut real și credibil acestui parteneriat.
În relațiile cu Ucraina, închiderea dosarului Palanca, a deschis un vast câmp de oportunități pentru relansarea cooperării în diverse domenii de interes comun. Recenta înțelegere a Serviciilor de grăniceri din ambele state de a patrula în comun frontiera moldo-ucraineană este un semnal încurajator, care reflectă disponibilitatea ambelor părți pentru dezvoltarea unui parteneriat calitativ nou.
Relațiile cu Federația Rusă au evoluat stabil, fără sincope. Chișinăul a reușit să mențină un dialog constant și calm cu Moscova. Negocierile cu Gazprom-ul asupra noului acord de livrare a gazului natural, demonstrează, totuși, că dialogul pragmatic cu Moscova e dificil, mai ales, când condițiile puse de Gazprom dictează renunțarea la angajamentele luate de Moldova în relațiile sale cu UE.
Dialogul cu Washingtonul a evoluat pe o traiectorie ascendentă, fiind impulsionat de vizita la Chișinău a vicepreședintelui SUA Joseph Biden. Diplomații moldoveni au reușit, se pare, să se asigure de susținerea solidă în Congresul SUA pentru scoaterea Republicii Moldova de sub incidența anacronicului amendament Jackson-Vanik, care dezavantajează relațiile sale comerciale-economice cu SUA, comparativ raport cu alte state.
Paradoxuri
În anul 2012, diplomații și politicienii noștri vor trebui să țină cont și să facă față tendințelor contradictorii care s-au accentuat pe parcursului anului trecut. Ignorarea sau subestimarea lor poate afecta eficiența politicii externe.
De exemplu, conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, în pofida succeselor noastre pe „Frontul de Vest”, suportul moldovenilor pentru aderarea la UE a scăzut, doar în 6 luni, de la 64% la 47%.
În același timp, 60,5% din cetățeni doresc ca Federația Rusă să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova și doar 23,2% optează pentru UE. Aceasta în timp ce autoritățile noastre au decis să dezvolte parteneriate strategice nu doar cu Rusia, dar, inclusiv cu UE, România, Ucraina și SUA. În plus, dacă moldovenii ar fi puși să aleagă între aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan sau aderarea la UE, 45.6% ar opta pentru Uniunea Vamală din Est și doar 33.8% ar alege UE.
Rezultatele sondajului, realizat de IMAS în decembrie 2011, confirmă aceleași tendințe paradoxale. Suportul pentru aderarea la UE a scăzut de la 62%, cât a fost înregistrat de IMAS în martie 2011, la 50%. În același timp, 45% din moldoveni ar vota pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.
Mai mult decât atât, pe măsură ce avansăm pe calea asocierii politice și integrării economice cu UE, consensul clasei politice din 2005 asupra obiectivului strategic de integrarea europeană se erodează tot mai mult. Din ce în ce mai des se aud ditirambi la adresa Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan și Uniunea Eurasiatica ce include Rusia, Belarus și Kazahstan, în particular, din partea Partidului Comuniștilor (PCRM), principalul partid din opoziție, care până nu demult se lăuda în dreapta și în stânga că anume el a proclamat oficial integrarea europeană în calitate de obiectiv strategic al Republicii Moldova. Se pare ca liderii PCRM nu mai sunt siguri de acest lucru, ei vor integrare în ambele direcții, Est și Vest. Acest lucru este imposibil, a spus-o însuși Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, câteva luni în urmă, referindu-se la ipotetica aderarea a Ucrainei la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan.
Provocări
1. Desigur, putem admite că euroscepticismul moldovenilor este provocat, într-o anumită măsură, de actuala criză a datoriilor din UE. Totuși, am comite o eroare gravă, dacă am ignora factorii interni, de ordin politic și economic, care alimentează neîncrederea față de perspectiva noastră europeană. În plus, moldovenii au obosit de discuții interminabile despre parcursul european al Republicii Moldova, ei vor ca succesele obținute în negocierile cu UE să se transforme în beneficii concrete pentru ei. Din acest punct de vedere, anul 2012 ar trebui să fie unul de cotitură.
2. Aderarea la UE este forța motrice a politicii noastre de integrare europeană. Criza datoriilor a schimbat, însă, pentru mulți ani agenda Bruxellesului. Din nou, UE este preocupată, mai presus de orice, de consolidarea sa internă. Depășirea crizei datoriilor, salvarea monedei unice, stabilizarea Zonei Euro, evitarea recesiunii prelungite, relansarea economică, salvarea Uniunii de la irelevanță politică și chiar dezmembrare, vor fi prioritățile majore ale UE pentru următorii ani. În aceste condiții, ne putem aștepta la încetinirea ritmului de extindere a UE în Balcanii de Vest, iar în raport cu statele din Parteneriatului Estic, principiul „mai mult pentru mai mult, dar fără instituții” va dicta, pentru următorii 10-15 ani, nivelul și intensitatea angajării UE. Totodată, nu este exclus că, în lumina actualelor dificultăți economice, vor fi reevaluate/regândite și criteriile de aderare la UE. În consecință, criteriile economice și de bună guvernare vor câștiga în pondere în raport cu rațiunile de ordin politic. Mai mult decât atât, ele vor deveni decisive în procesul de evaluare a gradului de pregătire a unui stat pentru acordarea statutului de țara candidat la UE. În actualul context, Republica Moldova trebuie să se pregătească pentru o perioada mai lungă de aderare la UE, iar pentru a evita dezamăgirea și aprofundarea euroscepticismului în rândul moldovenilor, forța motrice a procesului de integrare europeană ar trebui să fie modernizarea țării, creșterea bunăstării cetățenilor și scoaterea Republicii Moldova din categoria celei mai sărace țări din Europa. Până la extinderea sa spre Est, UE a fost, exclusiv, un „club al statelor prospere”. În ultimii 10 ani, acest principiu a fost desconsiderat. După consumarea crizei datoriilor, UE nu va mai face această gafă, iar exigențele față de potențialii noi membri vor crește sensibil. Exigențele vor crește și față de noi. Fără a ne debarasa de eticheta „cea mai săracă țară din Europa”, e puțin probabil că vom avea suficientă susținere în UE pentru a obține statutul de țara candidat. E timpul să ne debarasăm de iluzii și să ne concentrăm, în primul rând, pe obiective realizabile pe termen scurt și mediu, desigur, fără a neglija obiectivul major de lungă durată.
3. Rusia este marea dilema a Republicii Moldova. De 20 de ani, încercăm să dezvoltăm relații de parteneriat cu aceasta, dar fără mari succese. Starea de spirit între Chișinău și Moscova este în continuare plină de resentimente și neîncredere reciprocă. În ultimii 3 ani, autoritățile noastre și-au propus să construiască relații de parteneriat strategic cu Rusia bazat pe pragmatism. S-a reușit inițierea unui dialog regulat cu autoritățile ruse, dar suntem încă departe de un eventual parteneriat strategic. Nimeni nu știe, sau poate nu au curajul să spună, cum ar trebui să arate un astfel de parteneriat, care ar fi conținutul și obiectivele sale majore. Toți vor gaz natural ieftin și acces nestingherit pe piața rusă pentru produsele moldovenești. Pentru a obține aceste beneficii materiale este de ajuns să urmăm experiența Ucrainei și Belarusului, să încheiem un contract de staționare a trupelor ruse pe teritoriul țării și să transmitem Gazpromului controlul deplin asupra conductelor noastre de gaz. Suntem gata pentru un astfel de pragmatism, pentru un astfel parteneriat strategic? Dacă da, atunci trebuie să fim conștienți că un astfel de parteneriat ar contraveni obiectivului nostru suprem de integrare europeană. De altfel, în mod logic, orice parteneriat strategic inițiat de R. Moldova cu alte state ar trebui să fie axat pe realizarea acestui din urmă obiectiv. Este posibilă, în prezent, construirea unui astfel de parteneriat strategic cu Rusia? Greu de crezut. Rusia are propriile proiecte de integrare economică și politică pentru spațiul ex-sovietic. Atunci ce facem? Continuam sa cântam refrene dulci la urechea Moscovei? E timpul să fim sinceri cu noi înșine și cu Moscova, care este un partener crucial pentru dezvoltarea Republicii Moldova. E timpul să convenim cu Rusia asupra unei agende realiste, pozitive de cooperare mutual benefice. Ignorarea și/sau antagonizarea Rusiei ne va costa mult mai multe resurse, timp și energie, decât angajarea acesteia în baza unei agende pozitive, care ar facilita dezvoltarea economică și modernizarea țării noastre.
4. În relațiile cu România, în aprilie 2010, am reușit să punem bazele unui parteneriat strategic pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Acest parteneriat are o acoperire financiară în valoare de 100 milioane de Euro, oferiți țării noastre de Guvernul României pentru perioada 2010-2014. Cu toate acestea, parteneriatul moldo-roman pare lipsit de vlagă. Exista un dialog permanent, cadrul juridic se extinde, nu avem însă un plan comun de acțiuni în spatele parteneriatului nostru strategic. Proiectele de anvergură, chemate să integreze/interconecteze infrastructura energetică și de transport a Republicii Moldova cu cea a României și, prin aceasta, cu cea a UE, urmează să fie lansate. În acest an, este preconizată demararea construcției gazoductului Ungheni-Iași, dar nici acest termen nu este bătut în cuie. În schimb, oficialii moldoveni de la ministerul transporturilor au decis, deja, să renunțe la construcția căii ferate cu ecartament european Chișinău-Ungheni-Iași, pe motiv că e prea costisitoare și nu e fezabilă din punct de vedere economic. Aceasta motivație nu este nouă, ea s-a mai auzit și în timpul construcției Portului de la Giurgiulești. În prezent, Portul funcționează, aduce profit, atrage tot mai mulți parteneri și își extinde activitățile. Importanța căii ferate Chișinău-Ungheni-Iași trebuie cântărită nu doar la nivelul relațiilor bilaterale moldo-române, dar, mai ales, în contextul asocierii politice și integrării economice a Republicii Moldova cu UE. Viitorul acord de comerț liber comprehensiv și aprofundat cu UE va atrage după sine înglobarea economiei noastre în spațiul economic al UE. Or, acest proces nu poate avea sorți de izbândă fără conectarea rețelelor de transport, inclusiv a căilor ferate, moldovenești cu cele europene. Numai astfel vom putea să asigurăm accesul și fluiditatea transporturilor noastre de mărfuri pe întreg teritoriul UE. Astfel, vom trezi și interesul potențialilor investitori străini pentru acest proiect. Parteneriatul nostru cu România este unul determinant/cheie pentru succesul integrării noastre economice, infrastructurale și apoi politice cu UE, acesta are, însă, nevoie de mai multă gândire strategică, voință politică și resurse.
5. Aprofundarea relațiilor noastre cu Ucraina este esențială pentru dezvoltarea economică și stabilitatea politică a Republicii Moldova. Relațiile noastre păreau, până nu demult, încremenite în timp, ele fiind dominate primordial de agenda anilor 90 ai secolului trecut, în special, problema proprietăților rămase de la defuncta URSS pe teritoriul ambelor state și chestiunea demarcării frontierei comune. Soluționarea problemei Palanca a deblocat relațiile moldo-ucrainene și este un pas pozitiv spre lansarea unui nou capitol în dezvoltarea lor de mai departe. Ca și în cazul României, parteneriatul cu Ucraina are nevoie de gândire strategică, voință politică și resurse. De asemenea, se impune actualizarea agendei bilaterale de cooperare și sincronizarea ei cu agendele de integrare europeană ale ambelor state. De altfel, acest proces a fost inițiat de Comisia mixtă moldo-ucraineană pentru cooperare comercial economică, care s-a reunit la Chișinău, la 10-11 noiembrie 2011, după o pauză de 5 ani. Liberalizarea regimului de vize cu UE, integrarea economică cu UE, integrarea deplină cu piața energetică a UE, asigurarea securității noastre energetice, modernizarea infrastructurii electrice și de transport dintre ambele state, managementul comun al frontierei, impulsionarea cooperării transfrontaliere, revitalizarea euroregiunilor, crearea de noi euroregiuni cu participarea raioanelor de est ale Republicii Moldova, relansarea cooperării trilaterale Kiev-Chișinău-București, acestea și alte subiecte trebuie să constituie esența noii agende a parteneriatului strategic moldo-ucrainean.
6. După 20 de ani de independență, Republica Moldova încă mai este în căutarea formulei potrivite pentru asigurarea propriei securități. În temeiul Constituției, țara noastră este un stat neutru. Cu toate acestea, neutralitatea sa permanentă nu împiedică Rusia să mențină pe teritoriul nostru un contingent militar de 1300 de soldați și peste 20 mii de tone de armament. În pofida acestui fapt, conform BOP din noiembrie 2011, 61,9% din cetățeni consideră că neutralitatea este cea mai bună soluție pentru asigurarea securității Republicii Moldova, iar aderarea la NATO este preferată de doar 14,2%. Ipotetic, neutralitatea permanentă are menirea să ne pună la adăpost de eventuale atacuri militare externe. Paradoxul situației noastre constă în faptul că principalele și iminentele amenințări la adresa securității Republicii Moldova se află, deja, în interiorul său și nu în afara sa. Vecinii săi, Ucraina, la Est, și România, NATO, UE, la Vest, nu reprezintă pericole militare pentru securitatea sa. În schimb, separatismul este o amenințare reală pentru existența Republicii Moldova. Experiența anilor 90 ne demonstrează cât de ușor separatismul poate fi manipulat din exterior și cât de rapid acesta poate fi transformat într-un veritabil pericol militar pentru integritatea teritorială a țării noastre. Este în măsură neutralitatea noastră permanentă să ne apere de astfel de amenințări militare, ce ar veni din interiorul țării? Sunt astfel de amenințări imposibile/ireale? Poate, dar Războiul de pe Nistru, în mod sigur, nu a fost un vis, a fost destul de real, iar pentru a contracară astfel de amenințări trebuie să ne asigurăm acum. Având în vedere prezentul context socio-politic din țară, dar și contextul extern, aderarea la NATO, într-un viitor previzibil este puțin probabilă. În acest caz, care sunt opțiunile Republicii Moldova? Teoretic ar există alte două soluții: 1) parteneriat strategic cu Rusia, ce ar prevedea staționarea legală a trupelor ruse pe teritoriul țării, pentru cel puțin 20 de ani așa cum prevedea Memorandumul Kozak; sau 2) aderarea Republicii Moldova la Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), din care fac parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan și Kirghizia. În ambele cazuri, Rusia ar urma să-și asume rolul de garant al integrității noastre teritoriale. Cele două opțiuni sunt cât se poate de reale, în condițiile în care, conform BOP, 60,5% din cetățeni consideră că Rusia ar trebui să fie principalul nostru partener strategic, iar, conform sondajului IMAS din decembrie 2011, 73% din moldoveni consideră că Rusia ne vrea binele. Ambele scenarii ar pune, de fapt, capăt integrării noastre europene, iar despre consecințele nefaste pentru relațiile noastre cu România, SUA și UE, nici nu mai are rost să vorbim. Republica Moldova pur și simplu va înceta să mai existe pentru ele ca stat independent. Atunci ce ne rămâne să facem, care sunt opțiunile noastre? Oricât ar părea de straniu, soluționarea problemei transnistrene, cu eventuala participare a SUA și UE în calitate de mediatori și, de ce nu, garanți, ar oferi Republicii Moldova o bună oportunitatea pentru a-și consolida propria securitate. Pentru a reuși, ar trebui să schimbăm actuala logică a negocierilor. În prezent, toți actorii internaționali ai formatului „5+2” sunt axați, preponderent, pe necesitatea negocierii unui statut special cu garanții ferme pentru regiunea transnistreană. Logica respectivă este defectuoasă și periculoasă pentru Republica Moldova, pentru că ignoră un adevăr fundamental: separatismul transnistrean a fost un atac intern, inspirat și susținut extern, la adresa securității, integrității teritoriale și independenței sale. Pornind de la acest adevăr, Republica Moldova este în drept și trebuie să solicite garanții ferme contra separatismului și manipulării acestuia din exterior. Viitorul statut special pentru regiunea transnistreană, ferm garantat doar pentru ea, nu vă eradica problema separatismului. Dimpotrivă, separatismul, pur și simplu, va îmbrăca o formă legală și va continua să se consolideze, să ne șantajeze, așteptând timpul propice pentru a-și lua revanșa. Pentru a evita un astfel de scenariu, viitoarea soluție a problemei transnistrene, ar trebui să conțină nu doar un statut special ferm garantat pentru Tiraspol, dar și un set de garanții ferme pentru Chișinău, pentru Republica Moldova, din partea actorilor internaționali. Aceste garanții ar urma să descurajeze resurgența separatismului și susținerea sa din exterior.
Acestea sunt doar câteva din provocările majore cărora politicienii și diplomații moldoveni ar urma să le facă față în următorii ani, în caz contrar, succesele actuale se pot transforma, mai devreme sau mai târziu, în dezamăgiri pentru noi toți.
Victor Chirilă, Director Executiv, Asociația pentru Politica Externă, Roma, 10 ianuarie 2012, pentru Info-Prim Neo
