Fostul lider transnistrean, Igor Smirnov a avut interdicție de a circula în Uniunea Europeană timp de 6 ani. În 2009, restricțiile pentru el și anturajul său au fost suspendate pentru a-l convinge să revină la masa negocierilor. Radu Benea l-a întrebat pe analistul Eugen Revenco de la Asociația pentru Politică Externă care poate fi soarta restricțiilor de circulație pentru liderii transnistreni din vechea și din noua administrație după schimbarea puterii la Tiraspol.
Europa Liberă: A devenit deja o „tradiție” ca în luna februarie UE să prelungească restricțiile de călătorie pentru liderii transnistreni impuse în 2003. Dar acum la Tiraspol este o nouă administrație, liderii căreia nu au avut aceste restricții. Cum credeți că ar trebui să se procedeze? Să fie trecuți și ei pe lista neagră a UE? Să-și anuleze UE restricțiile prelungite an de an?
​​Eugen Revenco: „Eu cred că cei care s-au aflat în fruntea acestei regiuni și au dus la încălcările care au constituit prilej pentru introducerea acestor restricții, deși nu sunt, în majoritate, în funcții în această administrație, nu ar trebui să fie scoși de pe aceste liste, pentru că nu au avut nici o contribuție pozitivă.
În al doilea rând, trebuie să constatăm că administrația de la Tiraspol, în pofida euforiei europene, nu a făcut nimic ca să schimbe situația școlilor, în primul rând, care au constituit pretext pentru introducerea acestor sancțiuni și vorbim despre școlile moldovenești din Transnistria care se află sub jurisdicție moldovenească.
Aceste autorități nu au făcut nimic pentru apropiere decât a schimba retorica și a fi mai zâmbitori. Schimbări în substanță, în raport cu Chișinăul, nu sunt. De aceea, nu văd nici un pretext ca liderii acestei regiuni să nu fie în listele de interdicție pentru călătoriile în spațiul Schengen, în spațiul european.”
Europa Liberă: Cum credeți, de ce ezită Tiraspolul să facă mai mulți pași înainte, de vreme ce chiar Evgheni Șevciuk declarase că unul din dezideratele sale este eliminarea totală, a tuturor barierelor în calea liberei circulații a mărfurilor și persoanelor. Deocamdată, Evgheni Șevciuk a eliminat aceste bariere doar pentru locuitorii regiunii transnistrene. De ce?
Eugen Revenco: „Pentru că preocuparea lui este pentru situația din Transnistria. Eu am dubii că dânșii văd lumea cu ochii care o vedem și noi. În al doilea rând, noi nu putem ști astăzi dacă Evgheni Șevciuk, administrația sa este mai dispusă decât Igor Smirnov să meargă la apropierea malurilor.”
Europa Liberă: Să admitem că proiectele privind măsurile de încredere vor demara cu sprijinul UE, susținute și de Tiraspol și de Chișinău. Credeți că acest tip de colaborare, de dialog, de proiecte ar putea apropia soluția politică?
Eugen Revenco: „Cu certitudine, absența unor măsuri de încredere îndepărtează factorii politici și îndepărtează oricare soluție. Măsurile de încredere pot crea punți suplimentare de comunicare, dar în sine nu sunt o premisă suficientă pentru a constata și pentru a face reintegrarea țării. Acest proces este unul de durată și ca acest proces de durată, de discuții politice să nu fie sterile și să aibă un context de apropiere, pentru asta servesc și aceste măsuri de încredere.
Dar să nu uităm, discuțiile politice despre statut nu au pornit și este puțin probabil că vor demara în timpul apropiat între Republica Moldova și Transnistria. Probabil că ar fi nevoie de crearea anumitor premise și clarificarea pozițiilor atât a Uniunii Europene, a Statelor Unite, inclusiv în ceea ce ține și de situația pacificatorilor. Să ne lămurim până la urmă cât de mulți parteneri avem noi pentru a urma logica schimbărilor în Transnistria prin demilitarizare, schimbarea formatului pacificatorilor din unul militar în unul civil? În ce măsură Statele Unite s-au aliat cu Federația Rusă în această poziție? Sau în ce măsură Uniunea Europeană este un actor independent și înțelege preocupările unui stat din vecinătatea sa pentru menținerea situației și demilitarizarea în continuare – în cazul în care ar exista o sinergie între Statele Unite și Federația Rusă în ceea ce ține de schimbarea statutului forțelor de pacificare și momentul în care acest lucru ar putea surveni.”
