În ultimele săptămâni s-a scris mult, cu indignare firească, despre invazia militară rusă în Crimeea, care a încălcat flagrant integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei. Totuși, pentru a înțelege cu adevărat ce urmărește Putin, pentru ai zădărnici planurile sale, trebuie să analizăm faptele la rece, lăsând la o parte furia, patimile și emoțiile noastre.
De asemenea, nu-și au rostul nici încercările de a-l stigmatiza pe Putin ca fiind un nebun dezlănțuit, un schizofrenic care a pierdut simțul realității. El, fără îndoială, merită disprețul nostru. Însă dacă dorim să tragem concluziile și lecțiile corecte din actuală criză, este esențial să analizam limpede, fără epatare.
Din păcate, a câta oară, evenimentele au luat prin surprindere SUA și au șocat Uniunea Europeană. Nici una, nici alta, nu au fost pregătite pentru a face față unui astfel de scenariu inspirat din manualele Realpolitik-ului secolelor 19-ce și 20-ci. Nici una, nici alta, nu reușesc, deocamdată, să oprească agresiunea rusă împotriva Ucrainei. Nici una, nici alta nu par a fi decise să ridice mănușa aruncată de Rusia. Nici una, nici altă nu doresc să recunoască că Putin le-a impus un joc geopolitic cu potențiale consecințe dezastruoase pentru întreagă regiune, nu doar pentru Ucraina.
Putin nu este nici nebun, nici schizofrenic, el este mai degrabă un strateg fără scrupule pe măsură lui Bismarck sau Hitler, care au aplicat Realpolitik-ul pentru a asigura dominația Prusiei în Germania și, respectiv, a Germaniei în Europa. Analizată din această perspectivă, decizia lui Putin de a invada Ucraina sub pretextul protecției compatrioților ruși, nu este altceva decât continuarea politicii sale de reinstaurare a dominației ruse în spațiul post-sovietic, asigurând, astfel, incontestabilitatea statutului Rusiei de mare putere a lumii multipolare în devenire.
Pentru ași atinge mult râvnitul scop, Putin are nevoie să recroiască realitățile geopolitice post-război rece din ”vecinătatea apropiată” a Rusiei. Or, acest lucru înseamnă reducerea la minim a influenței lumii occidentale în regiune prin stoparea extinderii NATO și a UE spre Est, în paralel cu reformatarea arhitecturii de securitate globale și europene, ce ar oferi Moscovei drept de veto.
Astfel, deloc întâmplător, la 10 februarie 2007, participând la Conferința pentru Securitate de la Munich, Putin critică fără menajamente modelul unipolar al lumii dominat de SUA și propune, în schimb, regândirea arhitecturii globale de securitate, care să asigure o ”balanță rezonabilă între interesele tuturor participanților la dialogul internațional”. Ulterior, la 5 iunie 2008, aflându-se la Berlin, Președintele rus Medvedev, porta-voce a Prim-ministrului de atunci Putin, propune NATO, OSCE, SUA și UE negocierea și semnarea unui nou tratat de securitate pentru Europa, care ar fi înlocuit Actul Final al Conferinței pentru securitate și cooperare in Europa de la Helsinki din 1975. În cazul semnării acestui tratat, Moscova ar fi obținut nici mai mult, nici mai puțin, instrumente legale pentru a influența și/sau bloca deciziile NATO și UE în domeniul securității europene.
Ambele propuneri au rămas, deocamdată, fără răspunsuri din partea NATO și UE. Putin, însă, nu a renunțat la ele, dimpotrivă el a exercitat și continua să exercite presiuni constante asupră partenerilor occidentali pentru a-i îndupleca să se așeze la masa negocierilor în termenii doriți de Moscova. Atât războiul ruso-georgian din august 2008, cât și actuala invazie militară rusă în Ucraina, fac parte din același scenariu de constrângere a NATO, SUA și UE să accepte resetarea principiilor securității europene post-război rece, care ar consfinți dominația Rusiei în spațiul post-sovietic și revenirea sa implacabilă ca mare putere globală.
Deși până în prezent Putin nu și-a atins scopul suprem, folosind forța militară bruta sau amenințarea cu forța, el a reușit să obțină concesii/cedări limitate, dar imprtnate, din partea NATO, SUA și UE. Atacând Georgia în 2008, Rusia a reușit să stopeze extinderea Alianței Nord-Atlantice în fieful său post-sovietic și să determine Administrația Obama de la Casei Alba să inițieze resetarea relațiilor ruso-americane ce s-a soldat, inclusiv cu creșterea influenței ruse în regiune noastră, mai cu seamă în Ucraina.
Amenințând Occidentul cu instalarea rachetelor Iskander în Kaliningrad, Putin a reușit să obțină reducerea capacităților scutului american anti-rachetă în Europa. Folosind deschis șantajul economic și politic, Rusia a reușit să determine Armenia și Ucraina să renunțe la parafarea și, respectiv, semnarea Acordurilor de Asociere cu UE, sub privirile neputincioase ale UE, pentru care jocul geopolitic inițiat de Rusia este tabu. Atacând Ucraina, Rusia se va alege, cel puțin, cu anexarea Crimeii și o Ucraina dezbinată de tendințele centrifuge ale regiunilor sale din Est și Sud.
Toate aceste concesii/cedări, schimbă pas cu pas, raportul de forțe în regiunea noastră, creând irevocabil o nouă realitate geopolitică favorabilă planurilor revanșarde ale Federației Ruse. Putin, însă, înțelege foarte bine că victoriile sale nu sunt definitive atâta timp cât ele nu vor fi consfințite de o nouă ”conferință de pace”, care va defini noile reguli ale jocului geopolitic și va recunoaște rolul primordial al Rusiei în garantarea păcii și securității în regiunea noastră.
Ieri, Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a anunțat ca Moscova va veni în curând cu un pachet de propuneri care ar urma să readucă situația din Ucraina în cadrul dreptului internațional. Este lesne de presupus că propunerile vor viza nu doar Ucraina, dar și viitorul întregului spațiu post-sovietic, iar în aceste condiții, apare volens-nolens întrebarea, vom fi trădați din nou de Occident? Personal, nu risc să bag mâna în foc…..
