Recent, la Chișinău a apărut un pretins studiu întitulat ”Consolidarea coeziunii sociale și a unei identități comune în Republica Moldova”. Scopul declarat al respectivei lucrări, elaborate cu finanțarea Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, este ”[D]e a genera o discuţie constructivă despre o un model posibil integraţionist al societăţii, care ar putea apărea pe fundalul unei identităţi civice”.
În realitate autorii încearcă să inoculeze societății că moldovenii/românii sunt incapabili să fie națiunea constituantă (în limbajul lor dominantă) a statului R. Moldova și prin urmare este nevoie de o nouă identitate comună, una civică, deznaționalizată, care ar uni toate grupurile etnice ”[Î]n jurul unui program de dezvoltare a statutului și modernizare instituţională, care ar spori loialitatea pentru statul – Republica Mol-dova”.
Pentru a-și argumenta principalele lor concluzii, care de altfel datează cum mult înaintea apariției acestui pretins ”studiu”, autorii pornesc la drum cu un jogging alert prin istoria R. Moldova. Mai întâi de toate ei constată că R. Moldova este o țară ”înghesuită” între România și Ucraina, teritoriul căreia a fost (sic!) ”sub suzeranitatea” unor ”jucători regionali puternici” – Imperiul Otoman (secolele 15-18), Imperiul Rus (1812-1918) și Uniunea Sovietică (1940-1991)”.
Cum se spune, nici nu au reușit autorii bine să se pornească la drum și, deja, au dat cu bâta în baltă. Afirmația de mai sus, domnilor experți în relații internaționale, este valabilă doar în cazul Imperiului Otoman, nicidecum și în cazul Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice care au ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru în 1812, iar apoi din nou în 1940 și 1944. Este aceasta o gafă, o expresie a ignoranței istorice sau o scăpare premeditată?
Suzeranitate, domnilor autori, înseamnă ”Dreptul suzeranului asupra seniorilor vasali. Dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are autonomie completă”, iar Ocupația, înseamnă ”Ocuparea temporară de către forțele armate ale unui stat, a unei părți sau a totalității teritoriului altui stat, fără ca prin aceasta statul ocupant să dobândească drepturi suverane asupra celui ocupat”.
Apoi, autorii țin să scoată în evidență că ”În timp ce partea de vest a Moldovei s-a ambarcat într-un proces de formare a statului român și identităţii naţionale românești, Basarabia – ca provincie a Imperiului Rus n-a participat în acest proces”. Lor însă le scăpa că românii din Transilvania la fel nu au participat la acest proces până în 1918, când împreuna cu moldovenii/românii din Basarabia au devenit parte a României. Cu toate acestea, transilvănenii sunt astăzi mai români, decât românii regățeni. Ei, de asemenea, preferă să treacă sub tăcere că procesul de ”formare a identității naționale românești” în Basarabia a fost violent încetinit de ocupația sovietică din 1941 și 1944, intelectualitatea și populația românească fiind supuse unor represalii crunte, deportări în masă, foamete organizată și politica de deznaționalizare a moldovenilor/români.
Cu toate acestea, așa cum o demonstrează foarte bine și Charles King în lucrarea sa ”Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală”, procesul de afirmarea a caracterului românesc al limbii și culturii moldovenilor din RSSM (Basarabia) a continuat inclusiv în perioada sovietică, culminând cu mișcarea de renaștere națională din anii 1980-ci. Mai mult decât atât, procesul de afirmare a identității românești a moldovenilor din R. Moldova continuă neabătut și în prezent.
Conform Barometrului de opinie publica realizat de IPP în noiembrie 2017, 29,9% dintre moldoveni/români consideră că vorbesc limba română. De asemenea, vorbesc limba romană 39,3% dintre cetățenii R. Moldova cu vârsta de la 18 – 29 de ani.
Totodată, recensământul din 2014, datele căruia au fost publicate abia în 2017, ne arată că în 10 ani (2004 -2014), numărul moldovenilor care se identifică români a crescut cu 5%, de la 2% la 7%. Însă sunt suficiente motive să credem că numărul celora care se consideră români este mult mai mare. În orice caz, chiar și acest dubios recensământ confirmă afirmarea continua a identității românești în R. Moldova. Autorilor pretinsului studiu le scapă, însă, aceste tendințe, pentru că ele nu se încadrează nicidecum în logica argumentării lor civice.
În continuare, ignorând tristele experiențe istorice care au lovit preponderent în moldoveni/români (ocupația sovietică, foametea din 1946, deportările în masă, anihilarea intelectualității românești în anii 1940-ci și 1950-ci, politica de deznaționalizare a moldovenilor/români), autorii ne asigură că în spațiul înghesuitului teritoriu dintre Prut și Nistru relațiile interetnice au fost în mare parte armonioase, iar remanierile geopolitice au creat (sic!) ”[U]n șir de repere fundamentale de identitate (auto-identificare, angajamentul faţă de un set de viziuni, valori, experienţă istorică și un sens de apartenenţă la diferite comunităţi etnice), care s-au solidificat și în jurul cărora a reevoluat conflictul după ce ţara a rămas la o răscruce după colapsul fostei Uniuni Sovietice”.
Ce au vrut să spună autorii prin elevata afirmație de mai sus, habar nu am. Am impresia că nici ei n-au prea înțeles…
Pentru azi ne oprim aici. Va urma…..
