Partea a II-a – Fitness etno-lingvistic
La finele unui jogging alert prin istorie, sărind peste ocupația ruso-sovietică a Basarabiei, peste foametea din 1946 – 1947, peste deportările în masă, peste deznaționalizarea moldovenilor/românilor, constatând că relațiile interetnice între Prut și Nistru „au fost în mare parte armonioase”, autorii pretinsului studiu, realizat cu asistența Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, au trecut unduios la un scurt fitness etno-lingvistic.
După o ușoară încălzire, autorii fac o mare și valoroasă constatare, pe care au decis să o hașureze în negru, ca nu cumva să scape atenției cititorilor și mai ales donatorilor gata oricând să finanțeze proiecte utopice la modă. Ei afirmă dezinvolt că, (sic!) „în Republica Moldova de azi există o întrepătrundere puternică a două limbi – limba de stat (română/moldovenească) și rusa. Aproape toţi cetăţenii a căror limbă maternă este româna/moldoveneasca de asemenea vorbesc fluent sau cel puţin înţeleg limba rusă și sunt familiarizaţi cu cultura rusă”.
Trebuie să recunosc că autorii au dreptate, doar că această „întrepătrundere” a limbilor nu datează de azi și nici de ieri, ea a început odată cu ocuparea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, iar efectele ei nu au fost nici pe departe benigne. Imperiul Sovietic a dus această „întrepătrundere” lingvistică la desăvârșire.
Limba română/moldovenească a fost într-atât de profund intrepătrunsă de limba rusă, limba „ratelui mai mare”, încât limba română/moldovenească abia de mai gâfâia pe alocuri, mulți din moldoveni/români începuse să vorbească o limbă păsărească, nici romană/moldovenească, nici rusă, iar unii din actualii „stataliști” și mari „patrioți” ai R. Moldova uitase cu desăvârșire graiul matern.
Să revenim, totuși, la semnificația marii și valoroasei constatări lingvistice. Aceasta nu este deloc nevinovată. Ea vine să sugereze subtil cititorilor, mai ales celora de la Berlin și alte capitatele europene, că limba rusă ar merita să aibă un statut egal cu cel al limbii romane, deoarece (sic!) „aproape toţi cetăţenii a căror limbă maternă este româna/moldoveneasca de asemenea vorbesc fluent sau cel puţin înţeleg limba rusă și sunt familiarizaţi cu cultura rusă ”, iar „proporţia vorbitorilor de limba rusă și minorităţilor etnice care vorbesc româna este mai mică decât numărul de români/moldoveni care vorbesc rusa”.
În același context etno-lingvistic, autorii descoperă că, spre deosebire de ţările baltice și Caucaz, în Moldova s-a înregistrat nu doar o scindare între minorităţi și majoritate dar și (sic!) „o ruptură în grupul majoritar între moldoveni și români, precum și între cei care numesc limba – moldovenească și cei care insistă că unica denumire corectă a limbii este româna”. Mai mult decât atât, ei declară fără drept de apel că această „ruptură” este ireconciliabilă, (sic!) „dezbaterile cu privire la identitate și limbă sunt dominate de două grupe ireconciliabile – „Noi suntem români” vs „Moldovenii sunt diferiţi de români” și, prin urmare, „Dezbaterea privind denumirea limbii de stat lasă puţin spaţiu pentru careva soluţii de compromis”.
Ei bine, stimați autori, cred că exagerați nițel aici, vreți cu orice preț să demonstrați că moldovenii/românii, cei care au pledat pentru independența R. Moldova, au apărat-o cu propriul sacrificiu și au creat acest stat, nu mai sunt capabili să fie etnia ei constituantă.
Da, în sânul etniei majoritare există o dezbatere continuă, contradictorie, adesea aprinsă și emoțională, pentru a răspunde la întrebarea: Cine suntem noi, moldovenii? O întrebarea existențială, mai ales în contextul deciziei noastre de a face parte din civilizația europeană/occidentală.
Bineînțeles, având în vedere moștenirea și sechelele lăsate de politica sovietică de deznaționalizare, e aproape imposibil să răspundem acum la unison la întrebarea: Cine suntem? Însă, această nu este nici pe departe o „ruptură fără compromisuri”, care să legitimeze împărțirea moldovenilor/românilor în două grupuri etnice separate și ireconciliabile, așa cum încearcă din răsputeri „stataliștii” de azi, care în anii 80 s-au opus cu vehemență independenței R. Moldova.
Discuții aprinse despre cine suntem și ce limbă vorbim sunt practic în fiecare familie de moldoveni/romani din R. Moldova, cu toate acestea este o mare inepție să încerci să-i împarți pe frații și surorile din aceleași familii în două grupuri ireconciliabile, români și moldoveni, doar pentru faptul că ei, în virtutea experienței, educației și cunoștințelor lor individuale, răspund diferit la respectivele întrebări.
Mai mult decât atât, despre ce fel de „ruptură fără compromisuri” putem vorbi, când atât cei care se identifică moldoveni sau români recunosc că împărtășesc aceeași cultură, istorie și vorbesc aceeași limbă, indiferent cum o numesc.
De altfel, autorii ignoră că atât statisticile, cât și recentele sondajele de opinie publică arată că tot mai mulți moldoveni, în special generațiile tinere, afirmă că vorbesc Limba Română, ceea ce confirmă că așa-zisa „ruptură fără soluții de compromis” este suptă din deget.
Ruptura ireconciliabilă există doar în mintea unor exponenți ai elitei politice, care vor, cu orice preț, să mențină R. Moldova în sfera de influență a Rusiei, dezbinându-i pe moldoveni/români, legitimând trecutul sovietic și împiedicând orice încercare a moldovenilor/românilor să se integreze în civilizația occidentală. Anume la acești politicieni au aderat minoritățile etnice și, nicidecum, la „moldovenii stataliști”, după cum afirmă autorii.
Ne oprim pentru azi aici. Festina lente. Cireașa de pe „tortul civic” abia urmează.
