Relațiile Republicii Moldova cu România: Quo Vadis? Comentariu de Victor Chirilă, Director de Programe la Asociația pentru Politică Externă. Info-Prim Neo.

267

În ultimii 10 ani, politicienii din Republica Moldova și România au apelat de mai multe ori la noțiunea de pragmatism, încercând astfel să plaseze pe un făgaș al normalității evoluția relațiilor bilaterale moldo-române. Însă, de fiecare dată, politicienii de la Chișinău și București au eșuat în încercările lor salutabile. Mai mult decât atât, noțiunea de pragmatism a fost discreditată treptat, astfel încât aceasta s-a transformat mai degrabă într-un eufemism ce ascunde neputința ambelor state de a elabora o strategie comună de dezvoltare a relațiilor de parteneriat. Vizita oficială efectuată la Chișinău, la 7 iulie, de Ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu, se dorește a fi un nou început de pragmatism în relațiile Republicii Moldova cu România. În aceste condiții, principala întrebare ce se impune este dacă pragmatismul mai este un concept credibil, viabil și, mai ales, capabil să aducă dezvoltarea relațiilor noastre cu România în albia normalității.

Chiar și fără o analiză aprofundată a relațiilor Republicii Moldova cu România din ultimii 10 ani, putem afirma că evoluția relațiilor bilaterale moldo-române a avut și, cu regret, continuă să aibă un parcurs sinusoidal, ce poate fi comparat cu un topogan american ce provoacă senzații tari oficialilor din cele două capitale și doar amețeli cumplite opiniei publice din ambele state, mai cu seamă în Republica Moldova.

Este adevărat, acest parcurs sinusoidal a fost întrerupt în repetate rânduri de perioade scurte de pragmatism, care de fiecare dată surveneau după lungi perioade conflictuale între autoritățile de la Chișinău și București. Apelând la noțiunea de pragmatism, ambele state intenționau să pună relațiile lor pe un făgaș al normalității și, totodată, să evite sau să soluționeze treptat subiectele politice dificile.

În ultimii 10 ani, evoluția relațiilor Republicii Moldova cu România a fost marcată de trei perioade de pragmatism moldo-român: 1) 1998-2000; 2) aprilie – octombrie 2001; 3) ianuarie 2005 și iulie 2006. Actualmente, pare să se prefigureze la orizont cea de-a patra perioadă de pragmatism, care, deocamdată, rămâne o speranță alimentată în mare parte de rezultatele mai mult declarative ale vizitei oficiale întreprinsă recent la Chișinău de Ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu.

Prima perioadă de pragmatism cuprinde anii 1998 – 2000 și are ca element definitoriu prezența la cârma ambelor state a partidelor de orientare pro-democratică și pro-integrare în structurile euro-atlantice. La București aceste partide erau reprezentate de Convenția Democratică din România (CDR), iar la Chișinău de Alianța pentru Democrație și Reforme (ADR). Coincidența dintre CDR și ADR la nivelul principiilor și valorilor politice, precum și a obiectivelor de politică internă și externă respectate și urmărite de ambele alianțe democratice au constituit acei factori care au creat pr emisele necesare pentru inițierea unei perioade pragmatice în relațiile Republicii Moldova cu România în această perioadă. Anume pe durată acestei perioade se observă o diminuare a retoricii identitar-lingvistice, iar in timp ce această din urmă nu mai domină agenda relațiilor bilaterale, dialogul politic dintre Chișinău și București reușește să fie extins și impulsionat la toate cele trei nivele importante: Șefi de Stat, Parlamente și Guverne. Pe parcursul acestei perioade se înregistrează un dialog intens între cele doua Președinții. Doar în anul 1998, Președinții Republicii Moldova și României, Petru Lucinschi și Emil Constantinescu, reușesc să se întâlnească de trei ori. Tot în această perioadă, Președintele Parlamentului RM, Dumitru Diacov, întreprinde doua vizite de lucru la București (în iunie 1998 și aprilie 1999), iar, în aprilie 2000, la Chișinău se află în vizită de lucru Președintele Senatului României, Mircea Ionescu Quintus. De asemenea, la nivelul celor două Guverne au loc, în mai 1999, vizita oficială la Chișinău a Prim-ministrului României, Radu Vasile, iar, în luna august a aceluiași an, vizita oficială la București a Prim-ministrului RM, Ion Sturza.

Lista întrevederilor bilaterale poate fi extinsă, însă ceea ce trebuie reținut este că datorită inițierii unui dialog politic intens și extins ca tematici abordate, lipsit de prejudecăți și frustrări istorice și, mai ales, axat pe un parteneriat comun în domeniul integrării europene, ambele state au reușit să negocieze și să parafeze, în aprilie 2000, Tratatul de Parteneriat Privilegiat și Cooperare între Republica Moldova și România. De remarcat că acest din urmă Tratat a fost rezultatul unui compromis atins de ambele părți asupra unor chestiuni de principiu, după șapte ani de tratative interminabile. Datorită acestui compromis, s-a reușit elaborarea unui document politic prin care, pe de o parte, Chișinăul și Bucureștiul recunoșteau caracterul special al relațiilor lo r bilaterale, întemeiate pe legături privilegiate cu rădăcini în trecutul istoric, precum și pe comunitatea de cultură și limbă existentă între Republica Moldova și România. Totodată, ambele părți stabileau obiectivele și principiile directorii ce ar fi urmat să ghideze viitorul lor parteneriat privilegiat, axat, în special, „pe sprijinul reciproc al eforturilor lor de integrare în structurile europene în cadrul unei Europe unite”, precum și pe angajamentul României de „a sprijini activ pe plan internațional acțiunile pe care le va întreprinde Republica Moldova pentru păstrarea unității și integrității sale statale ca unic subiect de drept internațional”.

Totodată, dinamizarea dialogului politic a avut un impact pozitiv asupra evoluției cooperării în domeniul economic. În perioada de referință, România se afirmă ca un partener economic major al Republicii Moldova. În primul rând, asistam la o creștere continuă a schimburilor com erciale bilaterale, tendință ce a plasat România pe locul doi în topul partenerilor comerciali ai țării noastre, după Federația Rusă. În același timp, este reluată cooperarea bilaterală în domeniul energetic ce s-a concretizat prin conectarea Republicii Moldova la sistemul energetic al României. Cooperarea în domeniul energetic este însoțită de o creștere vizibilă a interesului părții române pentru participarea la procesul de privatizare a întreprinderilor industriale din țara noastră. Dorind să atragă investițiile române în Republica Moldova, Guvernul de la Chișinău a propus părții române privatizarea a 51% din acțiunile întreprinderii petroliere moldovenești „Tirex-Petrol”, în contul datoriilor acumulate de Republica Moldova față de România în urma importului de energie electrică. În cele din urmă, inițiativa Guvernului de la Chișinău a eșuat, trimițând astfel un semnal descurajator potențialilor investitori din România. De asemenea, tot pe durata acestei perio ade, datorită evoluției bune a relațiilor dintre Republica Moldova și România, precum și a României și Ucrainei, a fost posibilă crearea celor două Euroregiuni: Dunărea de Jos (1998) și Prutul de Sus (2000). Toate succesele menționate mau sus, au fost, însă, umbrite de nesemnarea de către Guvernele de la Chișinău și București a Tratatului de Parteneriat Privilegiat și Cooperare parafat la Chișinău, la 28 aprilie 2000. De altfel, un eșec comun cauzat de instabilitatea politică de la Chișinău din anul 2000, precum și de schimbarea guvernărilor ce a avut loc în România în toamna anului 2000, precum și în Republica Moldova în primăvara anului 2001.

Cea de-a doua perioadă de pragmatism cuprinde etapa aprilie 2001 și octombrie 2001. Pragmatismul din această perioadă are ca esență axarea aproape exclusivă pe cooperarea economică și cultural-educațională, în paralel cu neglijarea, aproape totală, a subiectelor politice spinoase. De această dată, pragmatis mul nu mai are la bază coincidența de viziuni pro-reforme democratice și pro-integrare europeană ce a existat între Chișinău și București în perioada 1998-2000. Astfel, în timp ce la București noul partid de guvernământ, Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), împreună cu noul Președinte al României, Ion Iliescu, rămân angajați pe calea integrării europene, nu la fel stau lucrurile la Chișinău, unde la guvernare, pe cale democratică, vine Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), iar Președinte al Republicii Moldova este ales liderul PCRM, Vladimir Voronin, care opta deschis pentru integrarea accelerată a Republicii Moldova în CSI și aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. În plus, PCRM aduce cu sine un bagaj plin de frustrări și prejudecăți românofobe. Cu toate acestea divergențe, la nivel de agende politice, Chișinăul și Bucureștiul apelează la conceptul de pragmatism pentru a găsi un Modus Vivendi ce ar preveni situațiile conflictuale ce se anunțau o ricum ca fiind iminente, din cauza diferențelor menționate mai sus.

Axarea pe proiectele economice și evitarea subiectelor politice nu a dat rezultatele scontate. Proiectele economice comune au rămas în mare lor majoritate pe hârtie, altfel spus, ele nu au depășit faza de propuneri. Ca exemple în această privință pot servi propunerile Guvernului de la București de a participa la modernizarea și privatizarea sectorului energetic din Republica Moldova, la privatizarea industriei vinului din țara noastră sau să contribuie la construcția unei căi ferate cu ecartament european ce ar uni ambele state. Acestea și alte proiecte economice au rămas fără atenția cuvenită din parte Chișinăului. Totodată, la 19 iulie 2001, chiar în toiul evoluției pragmatice a relațiilor bilaterale, în Parlamentul de la Chișinău este discutată și aprobată, prin votul deputaților comuniști și a șase deputați din Alianța Braghiș, Legea cu privire la drepturile persoanelor aparținând mi norităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor, care, printre altele, întărește rolul și statutul limbii ruse în Republica Moldova.

Această Lege pune capăt „armistițiului” identitar-lingvistic convenit tacit de Președinții României, Ion Iliescu, și al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în timpul întrevederii lor oficiale de la București, din 1 mai 2001. Discutarea și aprobarea Legii cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale în Parlamentul RM este interpretată de Președintele Ion Iliescu ca reprezentând lansarea teoriei existenței unei limbi moldovenești diferită de cea română și urmărește deznaționalizarea românilor din Republica Moldova.

Spiritele se încing treptat în ambele capitale, mai ales, după ce Președintele Vladimir Voronin promulgă menționata Lege la 28 august 2001, deci cu 3 zile înainte de sărbătoarea națională „Limba Noastră”. La București formula „un pop or doua state românești” revine în retorica publică a politicienilor români, mai cu seamă în Parlamentul României care în perioada 2000-2004 avea o influentă fracțiune a Partidului România Mare (PRM). Retorica Bucureștiului are ca efect exacerbarea frustrărilor și prejudecăților românofobe ale guvernanților de la Chișinău. În consecință, asistăm la înrăutățirea treptată a calității dialogului politic dintre București și Chișinău, acesta fiind transformat într-un ping-pong de altercații verbale.

În cele din urmă, pragmatismul din perioada aprilie 2001 – octombrie 2001 este aruncat în aer de Declarația inamicală la adresa României făcută de Ministrul Justiției al RM, Ion Morei, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în contextul discutării dosarului Mitropoliei Basarabiei. Prin acea Declarație de pomină, Ministrul Morei a lansat critici dure la adresa României pe care a acuzat-o de „amestec direct în treburile statului suveran și independent R epublica Moldova”, precum și de „semănarea discordiei între credincioși pentru a se ajunge, în sfârșit la confruntare și la o perpetuă stare beligerantă, de destabilizare a situației sociale și politice în Republica Moldova”.

Cea de-a treia perioadă de pragmatism survine abia în ianuarie 2005 și durează până în iulie 2006. Pragmatismul din perioada de referință are ca platformă comună integrarea europeană a Republicii Moldova și României, lucru devenit posibil odată cu reorientarea spre Vest a vectorului de politică externă a guvernării de la Chișinău și, mai cu seamă, datorită ridicării procesului de integrare a Republicii Moldova în UE la rang de obiectiv strategic, prin consens, de către toatele partidele parlamentare, inclusiv de PCRM, care până în 2005 a dat dovadă de o poziție confuză la acest subiect. La Chișinău, începutul acestei perioade se produce în contextul înrăutățirii relațiilor Republicii Moldova cu Rusia după eșecul Memorandumului Kozak, de asemenea, sub presiunea revoluțiilor colorate de la Tibilisi (2003) și Kiev (2004) și, în special, pe fundalul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2005. Toți acești factori l-au și determinat pe Președintele Vladimir Voronin să opteze pentru o deschidere și un angajament mai mare în raport cu UE, NATO și, desigur, România astfel încât să asigure o nouă victorie pentru partidul său PCRM la alegerile parlamentare din 2005.

Anume pe aripile pragmatismului declarat, Președintele României, Traian Băsescu, și Președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, stabilesc o puternică, dar efemeră relație personală ce devine motorul evoluției relațiilor moldo-române. De fapt, asistăm la o personalizare accentuată a cooperării bilaterale în detrimentul instituționalizării acesteia din urmă atât pe verticală, cât și pe orizontală. Noua deschidere încurajează România să anunțe despre intenția sa de a juca un rol mult mai act iv în soluționarea problemei transnistrene, Bucureștiul intenționând să propună chiar un proiect propriu de rezolvare a conflictului. De asemenea, Bucureștiul propune Chișinăului să joace rolul de avocat al Republicii Moldova în UE. Ofertele Bucureștiului nu trezesc, însă, entuziasm în rândul factorilor de decizie de la Chișinău. Mai mult decât atât, în scurt timp, atât la București cât și la Chișinău, la suprafață se profilează interpretări diferite a noțiunii de pragmatism. În timp ce Bucureștiul vede integrarea ambelor state în UE prin prisma „un popor două state românești”, la Chișinău același proces este văzut prin prisma formulei „două popoare și două state diferite”. În problema transnistreană, în timp ce România optează pentru o implicare mai activă în găsirea unei soluții politice la masa negocierilor, Chișinăul propune Bucureștiului un rol pasiv, și anume să contribuie la soluționarea problemei transnistrene prin semnarea celor două acorduri : Tratatul politic de bază și Acordul privind frontiera dintre Republica Moldova și România.

Pozițiile Bucureștiului și Chișinăului asupra Tratatului politic de bază și Acordul privind frontiera, de asemenea, scot în evidență o înțelegere total diferită a noțiunii de pragmatism. Astfel, în timp ce în viziunea Bucureștiului, Tratatul politic de bază ar urma să stabilească un Parteneriat European cu Chișinăul și să consfințească statutul României de avocat al Republicii Moldova pe calea integrării în UE, Chișinăul oficial dorește semnarea unui ordinar Tratat de Parteneriat și Colaborare care nu numai că ar face abstracție de legăturile istorice, etnice și lingvistice dintre Republica Moldova și România, dar ar face trimitere expresă și la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, considerat o sechelă a trecutului de către politicienii români, iar de guvernanții de la Chișinău ca reprezentând o pavăză în calea iredentismului român. În cazul Acordului privind frontiera, se remarcă aceeași diferență de optică. Astfel, în timp ce Chișinăul dorește un Acord ce ar face trimitere la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin urmare un Acord cu valență politică, Bucureștiul ar fi dispus să semneze un Acord pur tehnic de asistență la frontieră ce ar reglementa interacțiunea autorităților din ambele state în perimetrul frontierei moldo-române. Toate acestea contradicții au și dus la deraierea cooperării pragmatice din perioada 2005-2006. Iar Declarația, cu iz populist, făcută în iulie 2006 de Președintele Băsescu, prin care dânsul anunța că ar fi propus Președintelui Voronin aderarea concomitentă la UE a României și Republicii Moldova, a constituit, de fapt, momentul care a scos la suprafață, în toată profunzimea lor, respectivele contradicții de viziuni existente între București și Chișinău.

Vizita oficială întreprinsă la Chișinău, la 7 iulie, de Ministrul de Externe român Lazăr Comănescu, pare să anunțe cea de-a patra perioadă de pragmatism moldo-român, ce ar avea ca piatră de temelie sprijinirea Republicii Moldova pe calea integrării în UE. Este adevărat că vizita la Chișinău a Ministrului Comănescu a reanimat dialogul diplomatic între Bucureșeti și Chișinău ajuns în impas în decembrie 2007, după ce Chișinăul a expulzat din Republica Moldova doi diplomați români pe care i-a declarat persona non-grata. Dar, de asemenea, este adevărat că dialogul politic la nivel de Șefi de Stat, Parlamente și Executive rămâne în continuare blocat, iar relansarea va depinde și de rezultatele ședinței Comisiei mixte moldo-române de cooperare economică și integrare europeană ce ar urma să aibă loc în prima jumătate a lunii septembrie.

Totodată, în timpul vizitei, Ministrului Comănescu la Chișinău, probabil dorind să dea dovadă de spririt pragmatic, Președintele Vladimir Voronin a propus părții române deschiderea, prin reciprocitate, a oficiilor consulare române la Cahul și Bălți și a oficiilor consulare mo ldovene la Iași și Constanța. Cu toate acestea, deschiderea respectivelor oficii consulare române, precum și semnarea Convenției privind micul trafic de frontieră cu Chișinăul rămân în continuare condiționate de semnarea Acordului privind frontiera moldo-română.

De altfel, așa cum se menționează și în Comunicatul de presă al Ministerului de Externe al României, întrevederile avute la Chișinău de Ministrul Lazăr Comănescu cu Președintele Vladimir Voronin și Ministrul de Externe Andrei Stratan au relevat importanța și dorința ambelor părți de a continua eforturile vizând finalizarea Tratatului privind regimul frontierei de stat și a Acordului de parteneriat și cooperare între România și Republica Moldova. După cum a anunțat însuși Președintele Voronin în timpul conferinței sale din 23 iulie, se pare că, într-adevăr, părțile au făcut unele progrese în negocierea celor două acorduri. De exemplu, Chișinăul a renunțat la ideea ca respectivele acorduri s ă mai facă referire la limba moldovenească, precum și să facă trimitere la Tratatul de Pace de la Paris din 1947, care, în viziunea Guvernării actuale de la Chișinău, ar fi urmat să stea la temelia prezervării inviolabilității frontierei Republicii Moldova cu România. Cu toate acestea, se pare că Bucureștiul și Chișinăul încă n-au ajuns la un consens vizavi de denumirea respectivelor acorduri, fapt ce vine să denote că nici discuțiile asupra conținutului respectivelor documente nu sunt pe deplin lămurite. Această prezumție nu este lipsită de conținut, deoarece, pentru București viitorul Tratat politic de bază cu Chișinăul ar urma să consfințească legăturile istorice, etnice și lingvistice existente între Romania și Republica Moldova, precum și să stabilească un Parteneriat European cu Chișinăul. În schimb, pentru actuala guvernare de la Chișinău atât Tratatul politic de bază, cât și Acordul privind frontiera moldo-română ar trebui, mai întâi de toate, să afirme unicitatea Re publicii Moldova și a poporului său în raport cu România.

Printre altele, este ușor de remarcat că actuala Guvernare de la Chișinău condiționează pragmatismul său în relația cu Bucureștiul de semnarea Tratatului politic de baza și a Acordului de frontieră cu România. Poziția Chișinăului contravine cu cea a Bucureștiului enunțată de Ministrul Comănescu chiar în timpul vizitei sale în Republica Moldova. Or, conform șefului diplomației române evoluția relațiilor Republicii Moldova cu România nu ar trebui să devină ostatică a condiționării de progresul înregistrat în negocierea celor două acorduri, pentru că, în opinia sa, cadrul politico-juridic existent între Republica Moldova și UE permite avansarea pe toate planurile în relațiile Republicii Moldova cu România, care din ianuarie 2007 este membră a UE.

Și totuși, mai este oare credibilă noțiunea de pragmatism în relațiile Republicii Moldova cu România?

Având în vedere toate aceste elemente de discordanță care există actualmente între Chișinău și București este logic să ne întrebăm dacă noua perioadă de pragmatism ce se profilează la orizont, precum și noțiunea de pragmatism în sine mai au șanse reale să aducă relațiile de cooperare dintre Republica Moldova și România în albia unei evoluții normale, stabile, previzibile și cu o dinamica ascendentă.

În ciuda multiplelor discordii și contradicții de substanță existente între viziunile Chișinăului și Bucureștiului cu privire la dezvoltarea relațiilor lor bilaterale, răspunsul la o eventuală întrebare formulată în termenii schițați mai sus ar fi unul încărcat cu semantică pozitivă. Desigur, noul început fragil de pragmatism, precum și conceptul de pragmatism au șanse de izbândă, însă materializarea lor este direct proporțională cu capacitatea ambelor părți de a formula în consens o Strategie comună de dezvoltare a relațiilor de parteneriat dintre Republica Moldova și România, care ar urma să fie întemeiată pe obiective și principii convenite de comun acord. Printre respectivele obiective și principii, de care s-ar ghida ambele capitale în dezvoltarea cooperării lor bilaterale, ar putea să se numere:

Transferarea discuțiilor pe teme istorice și identitar-lingvistice din sfera politicului în sfera dezbaterilor științifice;

Abținerea de la retorica și acțiunile de politică internă și externă de natură să submineze evoluția stabilă a relațiilor moldo-române;

Dinamizarea cooperării economice prin lansarea unor proiecte comune infrastructurale în domeniile securității energetice, mediului înconjurător, agriculturii, transporturilor și telecomunicațiilor. În domeniul transporturilor, construirea unei căi ferate cu ecartament european ce ar lega Republica Moldova de România și UE ar fi, fără îndoială, un început de bun augur;

Declararea teritoriului frontalier moldo-român ca reprezentând un spațiu de cooperare transfrontalieră europeană ce ar urma să fie ținta unor proiecte infrastructurale comune finanțate din fondurile structurale ale UE;

Renunțarea la principiul condiționalității în relațiile dintre Chișinău și București, pentru că, așa cum ne o demonstrează și realitățile prezente, condiționarea evoluției relațiilor moldo-române de semnarea unor acorduri nu este nicidecum de natură să îmbunătățească încrederea între părți;

Axarea cooperării bilaterale pe ideea pregătirii Republicii Moldova pentru eventuala integrare în UE. Însă, pentru a face posibilă și credibilă o astfel de cooperare, mesajele și luările de poziție ale României în raport cu Republica Moldova ar urma să se identifice cât mai mult posibil cu cele ale UE. Doar astfel, forțele politice de la Chișinău, care mai sunt încă dominate de frustrări și prejudecați istorice vizavi de România, vor avea mai puține motive și pretexte să pună la îndoială sinceritatea Bucureștiului, să acuze România de imixtiune în treburile interne ale Republicii Moldova sau să o suspecteze de iredentism;

Semnarea Tratatului politic de bază, precum și a Acordului privind frontiera ar urma să se axeze pe facilitarea dezvoltării unui Parteneriat European de lungă durată între București și Chișinău. Desigur, aceste două acorduri ar trebui să ia în calcul susceptibilitățile principalilor actori politici de la București și Chișinău de care depinde, de fapt, ratificarea lor;

De asemenea, Bucureștiul și Chișinăul ar trebui să contribuie la îmbunătățirea expertizei comune în domeniul dezvoltării relațiilor bilaterale. În acest sens, o soluție ar fi instituirea unui Centru comun de studii strategice ce ar oferi consultanță echidistantă ambelor guverne.