Recentele evenimente din Georgia au avut o largă rezonanță internațională. Lituania nu este o excepție, evenimentele din această țară mică din Caucazul de Sud reamintindu-le multor oameni de ceea ce s-a întâmplat la noi la 13 ianuarie: aceleași tancuri, același limbaj urât și aceeași desconsiderare față de dreptul internațional. Astăzi în Lituania auzim încurajări pentru a fi ascultate ambele părți”: probabil, aceasta ne va face să evaluăm mai bine situația și să identificăm adevărul obiectiv. Aceeași metodă a fost aplicată după 13 ianuarie – și atunci mai exista un al doilea adevăr”, care afirma că franctirorii naționaliști lituanieni își împușcau intenționat, din spate, conaționalii, că oamenii se aruncau singuri sub tancuri etc. Au fost produse chiar și dovezi pentru a confirma asemenea afirmații. În acel moment, a existat suficientă rațiune pentru a evalua situația adecvat, evitându-se implicarea în discuții inutile despre cine e vinovatul sau inițiatorul; acum însă mecanismul de analiză și evaluare funcționează fără încetare – cel puțin, aceasta este impresia pe care o lasă lectura site-urilor mass-media lituaniene. Firește că s-a produs o schimbare radicală a situației. Acum 18 ani , opinia publică în Lituania era modelată, în cea mai mare parte, de evenimentele ce aveau loc, nu de comentariile presei. De-a lungul acestor 18 ani, progresul Lituaniei spre o societate postmodernă a fost remarcabil și spațiul virtual din mica noastră țară s-a extins până la un asemenea nivel, încât uneori nici noi nu putem distinge realitatea de ceea ce presupunem a fi realitate. Asemenea manifestări ale lumii virtuale pot fi observate în cronicile din ultimele săptămâni, dedicate evenimentelor din Georgia; un exemplu îl constituie afirmația că georgienii au început primii”. Atât Lituania, cât și presa internațională s-au agățat de această declarație, deși trebuia să se analizeze în profunzime cazul și să se asculte ambele părți. Din păcate, versiunea prezentată de Rusia amintește vechiul disc propagandist, care nu oferă posibilitatea de a verifica presupunerile – până în prezent, observatorii internaționali au fost împiedicați să intre pe teritoriul Osetiei de Sud.
Evenimentele din Georgia ridică întrebări care necesită un pic de voință și efort pentru a afla răspunsul. De exemplu, este oare posibil ca într-un interval de câteva zile să fie mobilizate câteva mii de trupe, aviația, artileria grea și flota, ca mai apoi să fie deschise două (!) fronturi și să fie lansate 3000 de tancuri pentru a pune capăt agresiunii” a doar – conform celui mau rău scenariu posibil – 200 de tancuri georgiene? Și dacă asemenea planuri de apărare” au fost pregătite la sediul central militar al Rusiei în prealabil, către cine, de fapt, erau orientate acestea?. Georgienii își vor aminti că, la mijlocul anului trecut, Rusia și-a anunțat retragerea din Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa, ca mai apoi să-și sporească brusc cantitatea de armament în Caucazul de Nord. În februarie 2008, Rusia a început să repare drumul dintre Daghestan și Georgia, care a fost închis în 2006, conform hotărârii Rusiei, după impunerea unui embargo comercial; în iunie Rusia s-a concentrat asupra căii ferate care leagă Georgia și Abhazia. De ce ar fi trebuit militarii să repare infrastructura care nu este utilizată? În luna iulie, Rusia a organizat manevre militare în Caucazul de Nord, Caucaz 2008”, cu participarea a 8000 de militari. Scopul oficial declarat al manevrelor a fost pregătirea operațiunilor de menținere a păcii.
Nu este oare straniu că, doar o lună mai târziu, aceeași formulare a fost prezentă în discursurile generalilor ruși referitor la evenimentele din Georgia?.. Și cum au putut sutele de unități de echipament rusesc să se ivească de această parte a tunelului Roki în dimineața zilei de 8 august, dacă echipamentul blindat se poate mișca de-a lungul tunelului doar în rând, unul după altul, și cu o viteză limitată? Și de ce principalele forțe armate georgiene se mai aflau încă în vestul țării, în Senaki, dacă, după cum susțin generalii ruși, georgienii au planificat din timp agresiunea” pe scară largă împotriva Osetiei de Sud, care se află în cealaltă parte a teritoriului acestei țări?
Așadar, pentru a stabili cine sunt instigatorii și cine sunt cei care trebuie să se apere, este foarte important să vedem întregul context și să respectăm legile internaționale stabilite. În rezoluția ONU nr. 3314 din 1974, Definiția Agresiunii”, veți găsi următoarele șapte caracteristici calificate drept act de agresiune: (a) invazia teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat; (b) bombardarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat; (c) blocarea porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat; (d) un atac de către forțele armate ale unui stat, pe cale terestră, maritimă sau asupra forțelor aeriene; sau ale celor maritime și a flotei altui stat (e) folosirea forțelor armate ale unui stat, care se află pe teritoriul altui stat, cu acordul acestuia, în contradicție cu condițiile prevăzute în acord, sau orice extensiune a prezenței lor într-un asemenea teritoriu, peste durata termenului acordului; (f) acțiunea unui stat de a-și pune la dispoziție teritoriul său altui stat, spre a fi utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui al treilea stat și (g) trimiterea de către sau din partea unui stat a bandelor armate, grupurilor armate, trupelor neregulate sau mercenarilor, pentru desfășurarea acțiunilor forțelor armate împotriva altui stat.Niciuna dintre caracteristicile enumerate mai sus nu sunt aplicate în ceea ce privește acțiunile Georgiei, în special, dacă recunoaștem că statul Osetia de Sud n-a existat nici la 8 august 2008, nu există nici astăzi. Totodată, este dificil să negăm, în conformitate cu șase caracteristici din cele șapte enumerate mai devreme, că acțiunile Rusiei contra Georgiei puteau fi calificate drept altceva decât un act de agresiune.
Un alt document important – Articolul 39 al Cartei Națiunilor Unite-susține că Consiliul de Securitate al ONU determină faptul agresiunii și decide ce măsuri vor trebui luate. Fiind membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Rusia are drepturi excepționale de a se adresa altor membri ai Consiliului și de a le cere să evalueze acțiunile unei părți terțe și să dea sancțiune pentru începerea acțiunilor. Oricum ceea ce s-a întâmplat în noaptea din 8 august în Osetia de Sud și mai ales anterior nu s-a discutat la Consiliul de Securitate al ONU, OSCE sau CSI. Rusia a luat decizia de a acționa unilateral și aceasta nu doar că violează principiile multilaterale declarate de către această țară, dar totodată știrbește autoritatea ONU.
Când încearcă să se justifice, Rusia aduce exemplul provinciei Kosovo: atunci Occidentul a procedat în mod similar, prin urmare, de ce acum Rusia este condamnată? Din nefericire pentru vecinii noștri, a fost precedentul Kosovo, când Vestul a făcut orice pentru a proteja autoritatea ONU. Înainte de intervenția NATO, problema Kosovo a fost discutată, nu o dată, la Consiliul de Securitate al ONU și au fost adoptate rezoluțiile nr. 1160 și 1199, în care se menționa posibilitatea întreprinderii măsurilor adiționale”, în cazul în care autoritățile Iugoslaviei nu vor înceta acțiunile de violență împotriva cetățenilor săi (!). Vă amintiți când a fost discutată ultima dată situația Osetiei de Sud la Consiliul de Securitate al ONU?.. În ajunul operațiunilor NATO, Consiliul de Securitate al ONU a recunoscut faptul că situația umanitară în Kosovo era critică – 230.000 de refugiați -, iar acțiunile autorităților din Iugoslavia au fost recunoscute de procurorii Tribunalului pentru crime în Iugoslavia (numiți de către Consiliul de Securitate al ONU!) și evaluate ca fiind sub incidența mandatului Tribunalului”. Mari îngrijorări au fost exprimate de OSCE și Misiunile de Observare ale UE (pe atunci – Comunitatea Europeană) care activau în Kosovo anterior operațiunilor NATO. Ce punct critic, însă, a atins situația în Osetia de Sud la 8 august? Singurul fapt ce apare în prim-plan este că viața în Osetia se normaliza în ultimii doi ani, datorită efortului depus de guvernul Georgiei. Școlile și infrastructurile erau în proces de renovare și a fost deschis cinematograful. Procesul era activ susținut de UE și OSCE; guvernul lituanian făcea, de asemenea, parte din grupul celor care participau în relansarea sistemului de aprovizionare cu apă în Țhinvali. Este foarte probabil că a atins un punct critic toleranța guvernului georgian, căci, în pofida efortului acestuia, guvernul Osetiei de Sud continua să provoace conflicte prin eliberarea pașapoartelor cu cetățenia unui stat străin și prin organizarea de referendumuri, prin intermediul cărora toate propunerile sugerate erau, adicătelea, susținute de 99% de alegători. Răbdarea se epuizează și la cei peste 200.000 de refugiați din Abhazia și Osetia de Sud, cărora guvernele teritoriilor separatiste nu le permit să revină acasă. Cu toate acestea, eforturile Georgiei de a pune în discuție această problemă la Consiliul de Securitate al ONU au fost blocate de… Rusia.
Scopul operațiunilor NATO în Kosovo a fost prevenirea unei catastrofe umanitare, nu independența Kosovo. Trebuie menționat faptul că NATO nu a luat decizia în mod unilateral, ci a urmat acordul mutual al 19 țări. Această operațiune, privită pur formal, putea fi desfășurată fără mandatul ONU, deoarece nici Iugoslavia și nici NATO nu erau membre ale ONU. Cu toate acestea, după încheierea operațiunii NATO, au fost întreprinse toate eforturile posibile pentru a aduce problema în aria competenței Consiliului de Securitate al ONU. În ziua următoare a fost adoptată rezoluția nr. 1244, conform căreia administrarea Kosovo a fost transmisă Națiunilor Unite (nu NATO, SUA ori, să zicem, Albaniei), confirmându-se încă o dată că provincia Kosovo rămâne în cadrul teritoriului Iugoslaviei și că viitorul său statut va fi determinat de negocierile ulterioare. A fost nevoie de aproape zece ani pentru a găsi o metodă legală de soluționare a conflictului și pentru a adopta, probabil, singura decizie posibilă – recunoașterea independenței Kosovo. Ce scopuri, însă, urmărea armata rusă în Georgia dacă, după semnarea acordului deîncetare afocului, Rusia nu numai că a blocat rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, ci și a recunoscut rapid și unilateral independența Osetiei de Sud și a Abhaziei? Ați auzit în ultimii zece ani ceva despre negocieri de pace dintre Georgia și regiunile separatiste, moderate de Națiunile Unite?
Autoritățile ruse fac apel în mod insistent la comunitatea internațională pentru ca să-i înțeleagă” poziția. Problema este că, dacă încercăm să privim din perspectiva unui european modern ce respectă dreptul internațional și instituțiile internaționale, acțiunile Rusiei sunt practic imposibil de înțeles prin prisma bunului-simț. Aceste acțiuni contravin nu doarregulamentelor legale internaționale, dar și declarațiilor și legilor naționale ale Rusiei. În acest context de nerespectare a legii și de neadevăr, propunerea președintelui rus de a crea o nouă arhitectură de securitate europeană” sună amenințător. Prin urmare, trebuie să căutăm adevărul, bazându-ne pe valorile simple și clare pentru toți și nu ascultând rațiuni de tip silovik”. http://europa.timpul.md/Article.asp?idIssue=181&idRubric=2164&idArticle=5530
