Viziunea Experților asupra Problemei Transnistrene. IPP.

Pe fundalul evenimentelor din Georgia, urmate de un set de acțiuni politice și diplomatice premeditate din partea Federației Ruse, au apărut un șir de întrebări în ceea ce privește evoluția problemei Transnistrene, inclusiv a relațiilor dintre Rusia și Republica Moldova.

Până la evenimentele din august 2008, politica Rusiei în raport cu conflictele „înghețate” din Georgia și Moldova s-a încadrat în conceptul de „anexiune tacită”. Evoluția situației pe parcursul amai multor ani de zile a demonstrat că lipsa progresului în soluționarea conflictelor, în mare parte, a fost determinată de formatele ”unice” ale trupelor de menținere a păcii, impuse de Rusia imediat după stoparea conflictelor armate, și de formatul procesului de negocieri, în cadrul căruia Rusia deține statutul de „mediator”. Aceste formate au legiferat trupele paramilitare ale regimurilor din zonele de conflict, înzestrate cu armament oferit de Rusia, iar trupele ruse, staționate ilegal în aceste zone, precum și pacificatorii ruși, împreună cu cei din partea regimurilor din zonele de conflict, au devenit scut de protecție ale regimurilor anticonstituționale.

Politica de ”anexiune tacită” a fost realizată de Rusia prin utilizarea următoarelor instrumente:

Oferirea masivă a pașapoartelor rusești populației din zonele de conflict. În situația când Transnistria[1], Osetia de Sud și Abkhazia nu sunt recunoscute de comunitatea internațională, ”pașapoartele” eliberate de administrațiile de la Tiraspol, Țhinvali și Suhumi nu permit deplasarea populației în afara zonelor de conflict. Ceea ce înseamnă că pașaportul rusesc, oferit gratis și fără probleme birocratice, devine o soluție pentru locuitorii zonelor de conflict. În plus, aceste pașapoarte devin instrument de protecție pentru liderii regimurilorseparatiste.

Oferirea asistenței financiare, promovarea unor așteptări vizând extinderea programelor de asistență socială din Rusia pentru populația din zonele de conflict.

Înscenareaperiodică a ”referendumurilor” cu privire la independență și afiliere la Rusia.

Privatizarea ilegală de către capitalul rusesc public și cel privat al obiectelor economice strategice din zonele de conflict.

Impunerea unui spațiu mediatic pro-rusesc prin care este promovată politica de „spălare a creierilor” a populației din zona de conflict. În Transnistria, în special, este insistent creat chipul dușmanului – Republica Moldova, pe când Rusia este prezentată drept singurul apărător și salvator.

Desfășurarea alegerilor în organele puterii de stat ale Rusiei în zonele de conflict exact ca și pe teritoriul Federației Ruse, sfidând normele de drept internațional și poziția oficialităților de la Chișinău și Tbilisi.

Impunerea/menținerea în administrațiile din zonele de conflict a persoanelor (cetățeni ruși) care execută docil indicațiile Kremlinului. Serviciile secrete locale sunt niște filiale ale serviciilor secrete din Rusia.

Pe parcursul ultimilor ani Federația Rusă dorește să se poziționeze în calitate de stat în ascensiune (care „se ridică din genunchi”) și se pronunță deschis, și tot mai categoric, împotriva ”lumii monopolare”. Politica în cauză, de fapt, este orientată, în primul rând, împotriva SUA. UE este percepută de elitele pro-guvernamentale din Rusia drept un conglomerat eterogen de state, pe care Rusia îl poate diviza din interior, utilizând resursele energetice și corupându-i pe unii dintre politicienii europeni.

Evenimentele din Georgia și comportamentul Rusiei

Faptul că Rusia a întreprins într-un mod premeditat, consecvent și într-un interval scurt de timp un set întreg de acțiuni militare, politice și diplomatice, însoțite de o campanie informațională agresivă, vorbește în favoarea ipotezei, că Rusia din timp a pregătit un scenariu de răsturnare a lumii „monopolare”. Georgia, care sub mai multe aspecte simbolizează politica SUA în Caucaz, a fost aleasă în calitate de țintă pentru a demonstra comunității internaționale, și CSI în primul rând, că „Rusia a revenit”. La momentul oportun (Jocurile Olimpice, perioada estivală), utilizând regimului lui Eduard Kokoitî, Rusia l-a provocat pe Mihail Saakashvili la acțiuni militare în scopul apărării cetățenilor georgieni din zona de conflict (pe care nicidecum nu erau în stare să-i apere pacificatorii ruși) și a purces la agresiune militară, pregătită din timp, împotriva Georgiei.

Pentru justificarea agresiunii militare și a acțiunilor ulterioare, au fost pregătite, la fel, din timp,acuzațiile de”genocid”, ”epurări etnice”, cifre șocante (care așa și nu au fost confirmate, de altfel) de victimedin rândurile populației civile, referiri absolut nefondate la Actul Final de la Helsinki și Statutul ONU, egalarea zilei de 8 august 2008 (pentru Rusia) cu cea de 11 septembrie 2001 (pentru SUA) etc.

Impactul celor întâmplate în Georgia asupra Moldovei

Evenimentele din Georgia și comportamentul Rusiei au generat apariția unor întrebări în ceea ce privește posibilele consecințe pentru problema Transnistreană și viitorul Republicii Moldova. Se cere de menționat că există un șir de factori de care trebuie să se țină cont atunci când se caută răspunsul la aceste întrebări. Comportamentul Republicii Moldova în raport cu Moscova, precum și esența conflictului de pe teritoriul ei diferă de cazul Georgiei prin următorii parametri:

Președintele Vladimir Voronin a venit la putere în 2001 în calitate de lider al unei formațiuni politice (PCRM), care din start a declarat relațiile bune cu Rusia drept o prioritate strategică pentru Republica Moldova.După răcirea relațiilor cu Rusia, în urma scandalului cu nesemnarea Memorandumului Kozak la 25 noiembrie 2003, Președintele Voronin a depus un efort maxim pentru restabilirea dialogului cu Kremlinul.

După restabilirea dialogului (pe parcursul anului 2006) toată politica Chișinăului a fost subordonată scopului de a atinge o „înțelegere în pachet” cu Kremlinul, și de a rezolva pe această cale problema Transnistreană.

Timp de peste doi ani, spre deosebire de Georgia,Chișinăul a redusparticiparea în GUAM, contactele cu NATO sunt trecute pe un plan pur formal, relațiile cu România sunt demonstrativ răcite.Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, nu vrea să devină membru NATO, fiind, conform Constituției, o țară neutră (neutralitatea Republicii Moldova nu este respectată numai de Rusia, care, într-un mod ilegal, își menține trupele pe teritoriul ei).

Conflictul Transnistrean nu este nici interetnic și nici intern. Etnicii și cetățenii ruși sunt în minoritate în Transnistria, iar la Chișinău locuiesc mai mulți etnici ruși decât în toată Transnistria.

Zona Transnistreană este mult mai vulnerabilă pentru Moscova în comparație cu Osetia de Sud și Abkhazia. În primul rând, Transnistria nu are frontieră comună cu Rusia și regimul din Transnistria este foarte dependent de comportamentul Ucrainei. Ucraina, la rândul său, s-a poziționat clar împotriva acțiunilor Rusiei în Georgia și își declară, împreună cu Georgia, opțiunea pro-NATO. În cazul în care Ucraina va obține Foaia de Parcurs pentru a deveni membru NATO,aceasta ar putea însemna, implicit, și un angajament din partea Ucrainei de a promova o politică mult mai fermă în raport cu regimul de la Tiraspol. Tot așa cum, în urma semnării Planului de Acțiuni Ucraina-UE a apărut Misiunea EU de asistență la frontiera moldo-ucraineană.

Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, este țară vecină cu UE și NATO. Declanșarea unui conflict armat pe un teritoriu între Ucraina, pe de o parte, și NATO și UE, pe de altă parte, ar putea arăta cu totul altfel decât în Caucaz.

Suprapunerea doar a acestor factori ne face să credem că, într-un interval de timp apropiat, repetarea evenimentelor de tipul celor din Georgia este puțin probabilă în cazul Republicii Moldova.

Poziția reală a Rusiei în raport cu problema Transnistriei

Federația Rusă nu a fost vre-o dată interesată să accepte „înțelegerea în pachet”, propusă de Chișinău. Mimând dialogul cointeresat cu guvernarea de la Chișinău, Kremlinul a subordonat o bună parte din politica externă a Republicii Moldova, îndeosebiîn raport cu NATO și GUAM. Rusia și-a păstrat posibilitatea de continuare a politicii de „expansiune tacită” în Transnistria și i-a transformat pe ceilalți participanți la formatul 5+2, Ucraina, OSCE, UE și SUA, în spectatori pasivi.

Rusia rămâne indiferentă la argumentele Chișinăului, care încearcă să-i demonstreze, că acele competențe, care au fost oferite Transnistriei în cadrul „înțelegerii în pachet„ depășesc substanțial competențele subiecților din componența Federației Ruse. De fapt Chișinăul propune federalizarea,dar evită să recunoască acest lucru explicit. Aceasta înseamnă că Rusia dorește un statut al Transnistriei care o să-i permită să controleze statul „reîntregit”, și, deci, să nu-i permită orice independență pe viitor.

Pe parcursul „dialogului” cu oficialii de la Chișinăul, administrația de la Kremlin,prin declarațiile oficialilor ruși și al MAE al Rusiei, în repetate rânduri a confirmat că Rusia insistă, ca în locul Republicii Moldova să fie creat un stat nou „comun” (federație sau confederație) de către acești doi subiecți egali, Republica Moldova și Transnistria. Rusia nu renunță la staționarea pe teritoriul Republicii Moldova a potențialului militar până la „soluționarea definitivă” a conflictului Transnistrean și nu acceptă schimbarea formatului operațiunii de menținere a păcii.

Kremlinul insistă asupra egalității „părților” în cadrul procesului de negocieri și asupra faptului că Transnistria trebuie să dispună de „un statut special, garantat cu certitudine”, ceea ce înseamnă că Transnistria va avea posibilitatea să aplice veto-ul asupra deciziilor strategice, de importanță națională, cum ar fi integrarea europeană,ale statului „reîntregit”.Toate acestea fiind elemente neschimbate ale Memorandumului Kozak din 2003.

Faptul că Moscova declară că soluția viabilă a conflictului poate fi atinsă numai la masa de negocieri de către Chișinău și Tiraspol, în baza principiului de egalitate a „părților”, într-un format rupt de sub controlul internațional, înseamnă că Rusiarespinge „înțelegerea în pachet”, propusă de Chișinău și nu acceptă soluționarea conflictului în cadrul Constituției și legislației Republicii Moldova.

Riscuri pentru Moldova

În prezent, (luna septembrie 2008)Moscova și Chișinăul, fiecare pornind de la propriile interese, continuă să vehiculeze ideea totalmente nerealistă despre posibilitatea atingerii unei soluții viabile a conflictului Transnistrean în cadrul dialogului bilateral. Chișinăul, presat de apropierea alegerilor parlamentare din 2009, insistă chiar asupra posibilității atingerii unei soluții rapide a conflictului și a desfășurării alegerilor din 2009 pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Moscova, pe de altă parte, după cele întâmplate în Georgia, dorește să creeze imaginea unui „mediator constructiv” în fața opiniei internaționale. În același timp, Rusia vrea să reducă procesul de negocieri la formatul trilateral (Moscova-Tiraspol-Chișinău), lăsând-o pe Republica Moldova în singurătate și izolându-i pe această cale pe ceilalți participanți ai formatului 5+2.

Insistența Chișinăului de a găsi o soluție a conflictului Transnistrean printr-un dialog direct cu Kremlinul a creat o situație periculoasă pentru Moldova, îndeosebi în perspectiva întrevederilor anunțate în formatul Medvedev-Smirnov, la finele lunii septembrie-începutul lunii octombrie și, ulterior – Medvedev-Smirnov-Voronin. În asemenea situație Rusia are mână liberă de a realiza diferite scenarii.

Suspendarea continuă a procesului de negocieri și menținerea conflictului în starea „înghețată” nu prezintă un pericol imediat pentru Republica Moldova. Or, implicarea personală în procesul de negocieri al Președintelui unei țări cum este Rusia, în special după comportamentul acesteia în Georgia și care s-a declarat singurul pol al puterii în CSI, demonstrează că Rusia are un scop bine definit, totalmente diferit de așteptările conducerii Republicii Moldova.

Rusia poate să propună semnarea unui document, inacceptabil pentru Republica Moldova, pentru ca după aceasta, împreună cu Tiraspolul, să acuze Moldova de „încălcarea înțelegerilor, atinse anterior”, de „lipsa de cooperanță”, de „incapacitatea de a-și respecta angajamentele contractuale” etc.

Rusia insistă asupra egalității „părților” în procesul de negocieri și, îndeosebi,asupra faptului că soluția urmează să fie găsită la masa de negocieri dintre Chișinău și Tiraspol. În aceste circumstanțe, Rusia va dori să-și afișeze imaginea de „mediator”, care va depune eforturi pentru reluarea procesului de negocieri în formatul 2+1. Poziția ei reală, însă,va fi vociferată de Igor Smirnov. Tot așa cum (se presupune că la indicația Moscovei), la 12 august 2008, Tiraspolul a pus în fața Chișinăului ultimatumul în care cereaacuzarea univocă a „agresiunii Georgiei”, pentru ca după aceasta să declare moratoriu asupra contactelor cu oficialii de la Chișinău.

În asemenea caz, va apărea riscul că Rusia, împreună cu regimul de la Tiraspol, va utiliza pseudo argumente pentru a purcede la realizarea unui scenariu „dur” în raport cu Republica Moldova.Rusia va putea să realizeze un șir de acțiuni pentru a destabiliza situația internă în Republica Moldova, îndeosebi în perspectiva alegerilor din 2009. Cum ar fi – stoparea, în toiul iernii, a livrării gazului din cauza neachitării de către „Moldova-Gaz” a datoriilor Transnistriei față de „Gazprom”; amplificarea spiritelor separatiste în alte regiuni ale Republicii Moldova; susținerea financiară și mediatică a partidelor pro-ruse etc.. Inclusiv, după o campanie mediatică dură, Rusia ar putea recunoaște independența Transnistriei (în pofida factorului ucrainean, sau chiar pentru a crea presiuni adiționale la hotar cu Ucraina).

Asemenea scenarii par a fi puțin probabile, cel puțin la moment. Totuși, este evident că Republica Moldova cade sub incidența celor cinci puncte ale politicii externe ale Rusiei, anunțate de Președintele Dmitrii Medvedev, fiind inclusă de Kremlin în zona de interes al Federației Ruse. Or, ceea ce s-a întâmplat în Georgia a demonstrat căprobabilitatea scenariilor mai „dure” în această zona a sporit substanțial, pe când capacitatea Republicii Moldova de a se apăra este extrem de redusă.

Constatări

Considerăm că la moment nu există premise pentru atingerea unei soluții rapide și viabile a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova.

Încercările de a găsi o soluție în dialog direct cu Kremlinul, sau în formatul trilateral 2+1 (Moscova-Tiraspol-Chișinău), prin excluderea Ucrainei, OSCE, UE și SUA, pot avea consecințe grave pentru Republica Moldova.

Administrația de la Tiraspol, inclusiv după întrevederea Medvedev-Smirnov, continuă să promoveze o politică dură și agresivă în raport cu Republica Moldova și nu renunță la ideea recunoașterii Transnistriei de către Federația Rusă în calitate de stat independent.Pretextul formal pentru aceasta ar putea deveni refuzul Republicii Moldova de a accepta eventualele propuneri ale Kremlinului în cadrul formatului trilateral (2+1) al procesului de negocieri.

Republica Moldova continuă să fie neprotejată de influențe nedorite din exterior. Spațiul informațional din Republica Moldova nu este unul echilibrat și pluralist, populația Republicii Moldova nu are acces la opinii de alternativă asupra diferitor evenimente și procese care au un impact direct asupra securității naționale a Republicii Moldova.

Situația politică internă din Ucraina sporește gradul de incertitudine în ceea ce privește repercusiunile de diferită natură asupra problemei transnistrene. Totodată, Ucraina insistent promovează politica de consolidare a factorului etnic ucrainean în Transnistria.

Conducerea Republicii Moldova trebuie să fie foarte precaută și prudentă pentru a evita agravarea situației prin antrenarea în scenarii nedorite. Deși formatul de negocieri 5+2 nu oferă perspective optimiste în ceea ce privește soluționarea conflictului Transnistrean, la etapa actuală acest format constituie un mecanism de protejare a Republicii Moldova de impunerea unor scenarii nedorite pentru statul moldovenesc.

Dr. Arcadie Barbaroșie, Director executiv, Institutul de politici Publice

Oazu Nantoi, director de program, Institutul de Politici Publice

Dr. Igor Boțan, Director executiv, Asociația pentru Democrație Participativă

Dr. Anatol Gremalschi, director de program, Institutul de Politici Publice

Vlad Lupan, expert independent

Dr. Viorel Cibotaru, Director executiv, Institutul European de Studii Politice din Moldova

Eugen Revenco, Fundația Moldo-Lituaniană „Centrul de Studii al Integrării Europene”

Dumitru Mînzărari, Cercetător pe probleme de securitate și politică externăIDIS „Viitorul”

Radu Vrabie, Coordonator de proiect, Asociația pentru Politica Externă (APE)