UE are un ritual aproape anual de perfecționare a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), prin inițiative ca Noul Ostpolitik”, PEV Plus, Sinergia Mării Negre și, mai recent, Parteneriatul Estic. Acestea tind, de obicei, să facă PEV mai atractivă, oferindu-le noi beneficii vecinilor săi.
Vecinii vechi” și vecinii noi”
PEV este concepută în baza instrumentelor de extindere a UE (armonizarea legislației, plan de acțiuni, raporturi anuale, twinning etc.), dar fără o perspectivă de aderare. Însă o mare problemă a PEV este faptul că statele vecine ale UE sunt foarte diferite de candidații de aderare din Europa Centrală în anii 90-ci, sau de Balcani astăzi. Modelul de extindere a UE în Europa Centrală era simplu: țările trebuiau să adopte acquis-ul comunitar, adică întregul volum de legislație al UE. Acest model lăsa puțin loc pentru manevre sau negocieri, deoarece relația era una absolut asimetrică. Regulile aderării nu erau negociate, ci dictate de către UE. Singurul lucru pe care țările Europei Centrale îl puteau negocia era termenul de adoptare a acquis-ului. Dar spre deosebire de vecinii candidați la aderare” din Europa Centrală sau Balcanii de Est, vecinii estici ai UE au și alte două alternative aderării: să accepte apartenența la sfera de influență a Rusiei ori să încerce să balanseze, între Est și Vest, în stilul lui Tito, păstrând regimuri politice semi-democratice (sau semi-autoritare) și fără a adera la vreunul din centrele de putere regională. Noii vecini se pot eschiva mai ușor de la condiționalitatea UE și de la reformele aferente. Vecinii UE au elite profund corupte și deseori autoritare, al căror scop principal este de a rămâne la putere. Imperativul rămânerii la putere este mai important decât imperativul europenizării. Totuși, o astfel de strategie poate ușor eșua, deoarece state ca Moldova sau chiar Ucraina nu au mărimea și resursele necesare pentru a juca pe o perioadă îndelungată jocul suveranității”. Fără reforme accelerate și apropierea de UE, alunecarea în sfera de influență rusă este mult mai probabilă decât balansarea perpetuă între Rusia și UE. De asemenea, o astfel de strategie nu ține cont de faptul că pentru Europa Centrală principala garanție a suveranității lor sunt UE și NATO, nu politica externă multivectorială.
Presiunile externe asupra suveranității vecinilor estici ai UE sunt foarte mari, deoarece nici Rusia, nici UE nu le tratează ca pe state cu adevărat suverane. Rusia crede că acestea nu au capacitatea de a fi suverane, iar UE exportă propriile standarde în toate direcțiile, de parcă toți vecinii sunt candidați la aderare. Totodată, vecinii UE deseori folosesc relațiile lor cu UE nu atât pentru modernizare și nu ca pe o alegere civilizațională, cât ca pe un instrument de consolidare a libertății lor de acțiune în relația cu Rusia. Toți vecinii estici ai UE – de la Belarus la Azerbaidjan – se declară punți de legătură” între Est și Vest și au politici parțial multivectoriale (cu excepția Georgiei), pe când Europa Centrală era exclusiv proeuropeană atât în politicile interne, cât și externe. Majoritatea guvernelor est-europene doresc o PEV a la carte”, adică selectivă. Vecinii UE, de cele mai multe ori, nu sunt interesați să importe întregul acquis comunitar. Azerbaidjanul e interesat în cooperarea energetică, Georgia dorește mai mult sprijin din partea UE contra Rusiei, dar niciunul nu-și dorește regimul Comerțului Liber Aprofundat oferit de UE, care presupune armonizarea cadrului regulator național cu cel al EU. Mihail Saakașvili a exclamat odată că Georgia nu are nevoie de un model european de dezvoltare economică, ci de unul gen Dubai sau Singapore”, care nu frânează creșterea economică și nici nu impune costuri excesive pentru afaceri, cum ar fi codurile muncii sau cerințele legate de mediul înconjurător.
Europene și nu prea
Țările din vecinătatea suverană” sunt diferite, desigur. În linii mari, Moldova și Ucraina își conturează politicile interne și externe ca pe o dorință de aderare la UE. Atât elitele, cât și opinia publică sunt fundamental proeuropene și, cel puțin declarativ, acceptă practic tot ce le oferă UE, ba chiar își doresc mai mult. Deși oficial acestora nu le prea place PEV, cele două țări sunt, de fapt ,mai aproape de PEV în forma în care este, decât de vreun model de PEV a la carte”. Acest lucru le face parțial similare țărilor candidate la aderare. Dar atât Ucraina, cât si Moldova se deosebesc de statele Europei Centrale. Moldova este prea autoritară pentru a fi acceptată ca un bun elev în procesul de apropiere de UE, iar Ucraina e prea arogantă în solicitarea unui tratament special din partea UE. Ambele au tendința de a utiliza amenințarea implicită de reapropiere de Rusia pentru a extrage concesii de la UE, dar și pentru a face Europa să închidă ochii la unele practici interne suspecte, cum ar fi hărțuirea oponenților politici și presiunile asupra mass-media. Nici Ucraina, nici Moldova nu sunt încă la fel de serioase în privința democratizării precum erau Polonia sau Estonia acum 15 ani.
Următoarea pe listă este Georgia. Spre deosebire de Moldova și Ucraina, care încearcă să balanseze între UE și Rusia, politica externă dusă de Tbilisi este bazată pe un conflict continuu cu Moscova, pe care îl utilizează pentru a obține atenție și sprijin din partea comunității internaționale. Guvernul georgian vrea de la UE ceea ce consideră a fi bine pentru țara sa, nu ceea ce-i oferă UE. Georgia dorește un fel de convergență selectivă” cu UE, nu adoptarea cu hotărâre a acquis-ului. Toate cele trei țări au un șir de caracteristici de bază comune. Moldova, Georgia și Ucraina sunt în mod fundamental proeuropene, dar niciuna dintre elitele acestora nu este total dedicată europenizării ca proces de reforme interne; și toate trei folosesc prea des amenințarea Rusiei pentru a se apropia de Europa sau a stoarce concesii de la UE.
La celălalt capăt al spectrului se află Armenia și Belarus, pentru care Rusia este fundamentul securității și al bunăstării economice și care par a fi puternic, poate ireversibil, integrate în sfera de influență a Kremlinului. Motiv din care, ele imită modelul democrației suverane” prezent în Rusia și, în același timp, utilizează amenințarea aproprierii de UE pentru a obține concesii mai mari din partea Rusiei, în special, atunci când cerințele sau presiunile Moscovei devin excesive. Așadar, pentru aceste țări relațiile cu UE sunt subordonate relațiilor acestora cu Rusia. În pofida flirtului cu UE, Rusia va rămâne partenerul real al acestora. La capătul extrem al spectrului este situat Azerbaidjanul, singura țară din Europa de Est care pledează pentru suveranitate” absolută în relațiile sale externe, fără lecții despre valori sau intervenții în afacerile interne ale țării din partea actorilor externi. Dar capacitatea Azerbaidjanului de a-și menține poziția depinde de rezervele sale de petrol, aceasta fiind, astfel, vulnerabilă la fluctuațiile prețului la petrol.
Performanțe interne și diplomație activă
UE intră într-un joc nou în vecinătatea sa din Est. Actuala forma a Politicii Europene de Vecinătate poate funcționa cât de cât pentru Moldova și Ucraina, dar nu și în cazul statelor care nu vor să adere la UE. Totodată, state ca Moldova și Ucraina trebuie să înțeleagă că adevărata lor diferențiere de Maroc, Iordania, Belarus sau Azerbaidjan se va face nu prin declararea unor ambiții mai mari în relațiile cu UE, ci prin calitatea reformelor. În cei șase ani de existență a PEV, adevăratele probleme în relațiile Ucrainei și Moldovei cu UE nu vin din cauza formatului PEV (adică includerea Africii de Nord). Nicio inițiativă a UE față de Moldova sau Ucraina nu a fost blocată din cauza faptului că și Marocul sau Azerbaidjanul fac parte din PEV. Multe dintre acțiunile UE față de Moldova și Ucraina au fost blocate din cu totul alte motive. Mai întâi, pentru că nici Moldova, nici Ucraina nu-și fac sârguincios temele și au performanțe dubioase în ceea ce privește politicile interne – instabilitate în Ucraina și autoritarism în Moldova. Apoi, din cauza statelor-membre care fie se tem de noi extinderi ale Uniunii, fie sunt interesate mai mult de vecinii lor sudici, fie nu vor să irite Rusia pe dosarul transnistrean. Deci, principala prioritate a Moldovei în Parteneriatul Estic nu e distanțarea de Maroc sau Azerbaidjan, ci îmbunătățirea performanțelor interne și diplomație mai activă în statele membre ale UE care, deocamdată, sunt sceptice față de Moldova. Numai așa Moldova și Ucraina se pot apropia de modelul statelor candidate la aderare.
