Argumentul (și scuza) tipic al clasei politice moldovenești în ultimii 15 ani a fost: „Alegătorul din Moldova este incult, imatur, nostalgic și din această cauză nu votează forțe progresiste, democratice și europene”. De fapt, alegătorul de rând deseori este mai matur decât clasa politică. Iar eșecul politicii moldovenești este cauzat în primul rând de un sistem de partide politice disfuncționale. Veriga cea mai slabă în politica moldovenească sunt partidele politice, nu electoratul.
Chiar și în condițiile unor probleme cu libertatea de expresie, a dominației financiare, mediatice și politice a PCRM, a presiunilor administrative asupra Opoziției, presei și a ONG-urilor, alegătorii din Moldova au niște instincte politice relativ mature și… penalizează acele forțe politice de care se dezamăgesc. Așa s-a întâmplat atât în 2001, când PCRM a fost ales la guvernare, cât și la la alegerile din Găgăuzia, în 2006, și alegerile locale din 2007, când 2/3 din raioane și Chișinăul au ajuns în mâinile Opoziției. Electoratul penalizează și partidele care nu se află la guvernare. PPCD continuă să plătească prețul votului pentru Voronin în aprilie 2005, cât și al cooperării ulterioare cu PCRM. Iar la alegerile locale din 2007 electoratul a votat personalități cât de cât noi: Dorin Chirtoacă, dar și Vlad Filat au obținut neașteptat de multe voturi în Chișinău. Tot la alegerile locale din 2007 partidele cu lideri vechi au stagnat. Comportamentul alegătorului din Moldova este absolut normal. Poate chiar surprinzător de normal pentru un stat atât de fragil ca Moldova. Deci, o bună parte a electoratului din Moldova penalizează acei lideri pe care nu îi percepe ca fiind credibili și preferă să voteze personalități noi.
Și în problema transnistreană electoratul se află cu un pas înaintea partidelor politice. Doar pentru 2% din alegători problema transnistreană este prioritatea numărul unu. Doar pentru 10% din alegători diferendul transnistrean intră in primele trei priorități. Pentru electorat în ansamblu, reglementarea transnistreană este prioritatea 9 sau 10 în majoritatea sondajelor de opinie. Până și inundațiile și alunecările de teren sunt pe locul șapte în topul priorităților. Sigur, Transnistria devine importantă atunci când prețul pe care guvernul este gata să îl plătească pentru reglementare este prea mare – așa cum s-a întâmplat în timpul „memorandumului Kozak” sau discuțiilor despre federalizare. Alegătorului nu îi prea pasă de Transnistria, atât timp cât Transnistria nu îi afectează celelalte priorități.
Adevăratele priorități pentru alegători sunt corupția, inflația, starea economică a țării, criminalitatea și șomajul. De exemplu, în Azerbaidjan, soluționarea conflictului din Nagorno-Karabakh este prioritatea numărul unu pentru 53% din respondenți. Comparativ cu Georgia și Azerbaidjan, iar uneori și cu Serbia, alegătorul moldovean gândește post-teritorial. Este preocupat, înainte de toate, de lucrurile care îl afectează direct – economia, nu bătăliile simbolice legate de istorie sau mituri de constituire a națiunii. Este un instinct sănătos, căruia măcar parțial i se datorează faptul că în Transnistria este exclusă o soluție militară. În plus, atenția electoratului nu poate fi ușor deturnată de problemele care îl afectează, folosind Transnistria ca paratrăsnet și scuză pentru eșecurile RM în alte domenii. Electoratul este mult mai interesat de integrarea europeană, sprijinită de circa 70% din cetățeni, decât de reglementarea transnistreană. Și semnarea tratatului privind micul trafic la frontiera cu România este mai important pentru alegători decât discuțiile despre Transnistria.
În timp ce peste 50% din cetățenii RM cred că țara merge într-o direcție greșită, politicienii nu le oferă decât atacuri unul împotriva altuia, împotriva Transnistriei, a Rusiei sau a României. În timp ce partidele politice luptă cu morile de vânt, sunt putini acei care caută soluții pentru principalele probleme ale cetățenilor RM, așa cum le arată orice sondaj de opinie. Partidelor nu le ajung fețe noi, dar mai ales abordări noi. Nu este vina electoratului că partidele de opoziție nu pot crea coaliții stabile în consiliile locale, că opoziția practic nu s-a reînnoit de vreo zece ani, iar partidele politice sunt astăzi pro-europene, mâine pro-ruse, astăzi anti -, mâine pro-comuniste și rareori pot lucra în echipă. Din această perspectivă privite, s-ar părea că, paradoxal, dar PCRM s-a reformat mai mult în ultimii ani decât majoritatea partidelor de opoziție…
Sigur, cultura politică a electoratului din Moldova este foarte joasă. Nivelul de toleranță față de corupția la vârf, cameleonismul multor partide (la guvernare și în opoziție), indiferența față de abuzurile antidemocratice și manipularea din mass-media este fenomenal. Electoratul eșuează aceste teste ale maturității politice. Sistemul politic din Moldova încă nu se poate baza integral pe cetățeanul conștient și responsabil. Și totuși, în multe privințe disfuncționalitatea sistemului de partide este mai serioasă decât lipsa de maturitate politică a alegătorului.
Pentru a câștiga voturi, partidele politice trebuie să ofere soluții concrete problemelor prioritare ale cetățenilor, așa cum apar ele în orice sondaj: corupția, economia și europenizarea R. Moldova. Or, puține partide au niște mesaje clare pe aceste subiecte. Alegătorul vrea schimbare, iar partidele politice, cu mici excepții, stagnează
