Cooperarea cu SUA și prioritate majoră a politicii externe moldovene
Dezvoltarea unei cooperări strânse cu SUA constituie una din prioritățile majore ale politicii externe a Republicii Moldova. Dorința Chișinăului de a se asigura de sprijinul politic al Washingtonului a fost și este una firească și logică, iar explicația sa rezidă, desigur, în mai mulți factori internaționali, regionali și locali, care continuă, și în prezent, să modeleze interesul țării noastre de a avea SUA printre partenerii săi strategici.
Mai întâi de toate, politicienii de la Chișinău nu puteau să facă abstracție de faptul că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, SUA devenise practic unica supra-putere globală, iar influența acesteia în cadrul organizațiilor internaționale, la care Republica Moldova intenționa să adere, crescuse semnificativ. De asemenea, pe plan regional, dispariția Uniunii Sovietice și degringolada politică, economică, instituțională și socială din Rusia anilor 90-ci, au favorizat creșterea prezenței și rolului SUA de promotor al economiei de piață și reformelor democratice în spațiul ex-sovietic.
În anul 1992, Congresul american a aprobat vestitul Act de Susținerea a Libertății prin care au fost fixate obiectivele strategice ale SUA în Noile State Independente apărute pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, în special: facilitarea tranziției statelor din regiune de la autoritarism la democrație, promovarea economiilor de piață și consolidarea securității regionale, în particular, prin asigurarea unui control eficient asupra proliferării armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice și biologice). Aceste obiective au coincis, de la bun început, cu aspirațiile și interesele Republicii Moldova, iar acest lucru crea, în fond, temelia necesară pentru dezvoltarea unui parteneriat privilegiat cu SUA. Totuși, anume interesele strategice ale țării noastre legate de supraviețuirea sa ca stat independent și suveran au constituit acel factor decisiv care a motivat toate guvernările de la Chișinău să se asigure de bunăvoința și sprijinul politic constant al Administrațiilor americane de la Washington.
De menționat că pe parcursul celor 17 ani de independență, țara noastră a apelat și beneficiat de asistența SUA în vederea:
aderării la un șir de organizații internațional, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația de Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC);
participării în cadrul unor importante inițiative regionale, printre care Parteneriatul pentru Pace (PpP) al Alianței Nord-Atlantice (NATO), Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE) și GUAM;
negocierii versiunii adaptate a Tratatului privind Forțele Armate Convenționale în Europa și a Declarației Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999, în care se stipulează retragerea completă și necondiționată a munițiilor și forțelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova;
facilitării procesului de identificare a unei soluții politice viabile și durabile pentru conflictul transnistrean (începând cu anul 2005, SUA și UE sunt observatori la negocierile în formatul „5+2”);
promovării reformelor democratice și economice: (în perioada 1992 și 2007 valoarea totală a asistenței acordate țării noastre de SUA a constituit peste 700 milioane USD) ;
modernizarea agriculturii (cu susținerea tehnico-financiară a SUA, în anii 90-ci a fost implementat „Programul Pământ” de împroprietărire a țăranilor moldoveni”;
reformarea și modernizarea Armatei Naționale;
combaterea corupției și traficului de ființe umane (la 14 decembrie 2006, Moldova a fost inclusă în Programul preliminar al Corporației SUA „Provocările Mileniului” destinat asistenței în domeniul combaterii corupției, în valoare de 24,7 milioane USD;
evacuarea armamentului rusesc din regiunea transnistreană: (pentru acest scop SUA au alocat țării noastre peste 30 milioane de USD);
eficientizarea controlului vamal la frontiera moldo-ucraineană, în special pe porțiunea transnistreană (cu asistența tehnico-financiară a SUA și a Băncii Mondiale a fost implementat Sistemul ASYCUDA de informatizare a controlului vamal).
Un parteneriat privilegiat moldo-american inexistent
În primii ani ai independenței sale, Republica Moldova a reușit să se afirme la Washington ca țară lider, în spațiul ex-sovietic, în domeniul promovării reformelor democratice și economice specifice perioadei de tranziție. Această imagine a creat în capitala americană un mediu receptiv pentru promovarea obiectivelor noastre strategice. Mai mult de cât atât, către sfârșitul anilor 90-ci se conturaseră premisele necesare pentru a avansa cooperarea moldo-americană la nivelul unui Parteneriat Privilegiat. Chișinăul a eșuat, însă, să valorifice această oportunitate din mai multe cauze.
În primul rând, în perioada 2001-2004, imaginea țării noastre de „fruntaș” în materie de reforme democratice și economice a încetat să mai fie una credibilă în rândul oficialilor și politicienilor americani de la Departamentul de Stat, Consiliul Național de Securitate și Congresul SUA. Anume în această perioada se produce răcirea și apoi suspendarea relațiilor de cooperare ale Republicii Moldova cu Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM) ; asistăm la stoparea procesului de privatizare și tărăgănarea reformelor în domeniile bancar, fiscal, energetic, precum și a cadrului regulator; au loc încercări de a revedea rezultatele Programului „Pământ” de privatizare a terenurilor agricole, realizat cu asistența tehnică și financiară a SUA ; se produce a doua reformă teritorial-administrativă care nu ține cont de obiecțiile Consiliului Europei și a Organizațiilor Financiare Internaționale ; observatorii locali și internaționali constată un șir de iregularități/abuzuri anti-democratice în timpul alegerilor locale din 25 mai 2003 din Unitate Teritorial Autonomă Găgăuzia ; Serviciul de Informații și Securitate de la Chișinău declanșează, fără a dispune de informații veridice, scandalul copiilor moldoveni adoptați „fraudulos” de cetățenii americani „pentru a li se preleva organele interne” ; apar impedimente administrative artificiale în activitatea unor organizații umanitare americane ; de asemenea, în anul 2003, Chișinăul negociază direct cu Moscova „Memorandumul Kozak” de soluționare a problemei transnistrene, fără a se consulta cu partenerii occidentali – SUA și UE etc.. Toate aceste și alte evoluții și acțiuni întreprinse de autoritățile moldovene au avut ca efect deteriorarea graduală a percepției țării noastre în istablișmentele politice de la Washington.
Totodată, pe parcursul perioadei de referință, cadrul juridic al cooperării Republicii Moldova cu SUA nu a înregistrat o aprofundare calitativă . Dimpotrivă, el a rămas în continuare întemeiat preponderent pe un nucleul de acorduri negociate și semnate de Guvernele de la Chișinău și Washington la începutul anilor 90-ci ai secolului trecut, în particular: Acordul cu privire la relațiile comerciale din 19 iunie 1992, prin care țării noastre i s-a oferit statul națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale cu SUA; Acordul cu privire la stimularea investițiilor semnat la 19 iunie 1992; Acordul cu privire la încurajarea și protecția investițiilor semnat la 21 aprilie 1993; Acordul cu privire la cooperarea și facilitarea acordării asistenței semnat la 21 martie 1994; Memorandumul cu privire la cooperarea în domeniul apărării și al relațiilor militare între Ministerele Apărării ale Republicii Moldova și SUA semnat la 4 decembrie 1995. În plus, până în prezent, Chișinăul nu a reușit să dezvolte în relația sa cu Washingtonul un cadru juridic care ar acoperi și instituționaliza dialogul politic bilateral la varii nivele.
La rândul său, dialogul politic moldo-american s-a remarcat, mai curând, prin lipsa de intensitate și coerență, în special, din cauza interesului superficial manifestat de către autoritățile moldovene în avea un parteneriat privilegiat cu SUA. Vizita oficială la Washington a Președintelui Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, a constituit o oportunitate excelentă pentru a dinamiza evoluția relațiilor noastre cu SUA în toate domeniile, inclusiv dialogul politic. Chișinăul a eșuat, însă, să facă acest lucru, deoarece respectiva vizită nu a fost expresia unei strategii de lungă durată care ar fi avut ca scop primordial să ridice cooperarea moldo-americană la un nivel calitativ nou. Invitându-l pe Președintele Voronin la Washington, Administrația Republicană a Casei Albe a dorit să încurajeze guvernarea comunistă de la Chișinău să continue cursul reformelor democratice și economice inițiate în Moldova în anii 90-ci. Cu regret, vizită oficială la Washington a Președintelui Vladimir Voronin nu a fost urmată de o transformare calitativă a cooperării moldo-americane. Aceasta realitate este confirmată de acțiunile ulterioare ale Chișinăului care contraveneau însăși conținutului Declarației Comune a celor doi Președinți George W. Bush și Vladimir Voronin, din 17 decembrie 2002, cu privire la relațiile dintre SUA și Republica Moldova . De exemplu, contrar priorităților trasate de ambii Președinți în menționata Declarație Comună, autoritățile comuniste de la Chișinăul demarează în anul 2003 negocieri directe cu Moscova la subiectul transnistrean, neglijând totalmente SUA și UE; îngheață practic procesul de privatizare în domeniile energetic, bancar și telecomunicații; tergiversează reformele economice; deraiază relațiile cu FMI și BM; de asemenea, comit un șir de abuzuri în timpul alegerilor locale din Găgăuzia de la 25 mai 2003.
De fapt, prin acea „faimoasă” vizită, Președintele Vladimir Voronin și echipa sa au urmărit, mai mult decât orice, să lustruiască imaginea opacă pe care guvernarea comunistă de la Chișinău o proiecta în lumea occidentală. Analizată din această perspectivă, întâlnirea Președintelui Voronin cu Președintele SUA George W. Bush a fost un adevărat succes politic și diplomatic pentru Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Mesajele enunțate în capitala americană de Președintele moldovean în favoarea: continuării reformelor democratice și economice; adeziunii la principiile democrației și respectării libertăților și drepturilor fundamentale ale omului; integrării europeană a țării; cooperării cu organizațiile financiare internaționale; angajării Moldovei în lupta contra terorismului internațional etc.., au reușit să amelioreze, într-o anumită măsură, percepția guvernării comuniste de către oficialii americani. Mai mult decât atât, prin trimiterea unor contingente reduse ale Armatei Naționale în Afganistan și Irak, autoritățile moldovene și-a asigurat bunăvoința relativă a Administrației Republicane de la Casa Albă și a preîntâmpinat radicalizarea nedorită a observațiilor critice ale Washingtonului la adresa evoluțiilor interne din Moldova.
Vizita Președintelui Voronin în capitala americană nu a constituit un stimul pentru impulsionarea dialogului politic moldo-american. Dimpotrivă, comunicarea la nivel înalt dintre Chișinău și Washington este redusă la rare epistole diplomatice cu ocazia unor evenimente festive. Dialogul între Congresul SUA și Parlamentul moldovean este practic inexistent. Paradoxal sau nu, dar începând cu decembrie 2002 și până în prezent nu au mai existat nici o vizită oficială la Washington la nivel de Președinte și Vicepreședinți ai Legislativului moldovean, precum și nici la nivel de Prim-ministru al Executivului de la Chișinău. De asemenea, în perioada 2002 și 2008, Chișinăul nu a fost vizitat de nici o delegație de congresmeni americani. În același timp, vizitele de lucru în capitala americană la nivel de miniștri moldoveni au fost rare, iar cele care, totuși, au avut loc sunt, mai curând, niște excepții conținutul cărora nu reflectă existența unui interes credibil și constant pentru inițierea unui parteneriat privilegiat cu SUA. Printre puținele vizite de lucru efectuate la Washington de câtre miniștrii noștri se regăsesc cele efectuate de Ministrul Economiei Marian Lupu în ianuarie 2004, Ministrul Apărării Valeriu Pleșca în august 2005, Ministrul Reintegrării Vasile Șova în iunie 2006 și Ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene Andrei Stratan în decembrie 2006. Diplomații moldoveni au preferat, în general, să aibă „întâlniri fulger” cu oficialii americani de rang înalt, pe marginea unor reuniuni internaționale din cadrul ONU sau OSCE . Or, în timpul unor astfel de întâlniri, de cele mai dese ori, discuțiile se limitează la schimburi reciproce de amiabilități și mesaje superficiale, iar chestiunile serioase sunt abordate doar tangențial.
Republica Moldova a fost, în schimb, vizitată cu regularitate de diplomații americani, în marea lor majoritate de rang mediu, la nivel de Subsecretar de Stat pentru democrație și probleme globale, Asistent Adjunct al Secretarului de Stat pentru Europa și Eurasia, Negociator Special al Departamentului de Stat al SUA pentru conflictele din Eurasia și sau Coordonatorul de Asistență al SUA pentru Europa și Eurasia . Numai în perioada februarie 2002 și septembrie 2006, diplomații americani au întreprins 16-ce vizite de lucru la Chișinău. De asemenea, la 26 iunie 2004, Ministrul Apărării al SUA Donald Rumsfeld, aflându-se în drum spre Summit-ul NATO de la Istanbul, a efectuat o scurtă escală în țara noastră pentru a mulțumi soldaților moldoveni pentru participarea lor la operațiunea internațională de reconstrucție din Irak . Această vizită inopinată pentru autoritățile moldovene nu a fost, însă, rezultatul unui intens dialog politic moldo-american. De altfel, dacă comparam frecvența vizitelor efectuate de diplomații americani la Chișinău cu cele ale oficialilor moldoveni la Washington, se poate crea falsa impresia ca anume SUA ar fi partea cea mai interesată în stabilirea unui parteneriat privilegiat cu Moldova și nu invers.
Eficiența dialogului politic moldo-american este afectată și de abordarea superficială, de către oficialii moldoveni, a subiectelor cu privire la respectarea principiilor, valorilor și drepturilor democratice în Republica Moldova. Pentru Chișinău, conflictul transnistrean ocupă locul central în discuțiile cu Washingtonul, iar subiectele legate de democrație sunt, de cele mai dese ori, marginalizate sau neglijate. Această atitudine nu corespunde cu viziunea Washingtonului, pentru care conflictul transnistrean, desigur, ocupă un loc important în dialogul său cu Chișinăul, însă chestiunile referitoare la consolidarea democrației în țara noastră sunt primordiale. De aceea, sprijinul acordat Republicii Moldova de către SUA, a fost întotdeauna direct proporțional cu angajamentul Chișinăului de a continua reformele democratice. În plus, din perspectiva SUA, asistența și sprijinul politic oferite țării noastre au ca obiectiv mai larg nu doar afirmarea, acesteia din urmă, ca stat democratic, prosper, stabil și integru, dar și ca stat liber să devină partener deplin al Comunității Euro-Atlantice . Conform Departamentului de Stat al SUA, atingerea acestui obiectiv ar urma să contribuie la asigurarea unei stabilități de lungă durată în regiune și să finalizeze procesul de construcție democratică și în această parte a Europei . Cu regret, însă, în perioada 1998 și 2008, nu a existat niciodată o certitudine deplină că și Chișinăul împărtășește întru totul aceeași viziune.
Chișinăul nu a reușit să permanentizeze dialogul politic moldo-american în cadrul unei formule instituționale. Diplomația noastră a eșuat să instituționalizeze consultările sale cu Departamentul de Stat al SUA după formula celora existente cu Federația Rusă,Ucraina, China, India și alte state. De exemplu, Ministerul de Externe moldovean are semnate protocoale de consultări până și cu Iran, Belarus, Turkmenistan sau Cuba, state ce nu se bucură, nici pe departe, de cea mai bună faimă în rândul democrațiilor occidentale. În perioada 2002 și 2005, Chișinăul și Washingtonul au încercat să compenseze acest lapsus al dialogului bilateral prin constituirea Comitetului mixt pentru cooperarea economică și investiții, agenda căruia cuprindea inclusiv și subiectele de ordin politic, precum problema transnistreană, respectarea principiilor, libertăților și drepturilor democratice, cooperarea regională, cooperarea în domeniile combaterii terorismului internațional și preîntâmpinarea proliferării armelor de distrugere în masă etc.. Dar și această experiență pozitivă nu a fost una de durată, după doar trei reuniuni comitetul mixt moldo-american a intrat de mai bine de trei ani în impas .
Lipsa unui dialog politic activ, coerent și eficient cu Washingtonul s-a răsfrânt negativ asupra randamentului cooperării Republicii Moldova cu SUA. Dialogul anemic combinat cu suspiciunile ce existau în principalele instituții decizionale de la Washington vizavi de seriozitatea angajamentului guvernării comuniste pe calea reformelor și integrării europene au constituit, de fapt, acel melanj de factori negativi ce au împiedicat țara noastră să fie admisă concomitent cu Georgia și Armenia la Programul Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Republica Moldova a fost declarată eligibilă pentru Programul „Provocările Mileniului, abia la 11 august 2006, dar până în prezent ea nu a semnat cu Guvernul american un Program Compact care i-ar fi permis să beneficieze de același volum comparabil de asistență financiară precum Georgia sau Armenia.
Conform opiniei general acceptate, fenomenul corupției este considerat principala cauză ce a împiedicat Republica Moldova să se califice, în anul 2005, fără condiționări pentru fondurile de dezvoltare ale Programului Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Această opiniei, desigur, nu este lipsită de temei. Într-adevăr, în timpul discuțiilor purtate, de Ambasada noastră la Washington cu oficialii americani la subiectul Programului „Provocările Mileniului”, nivelul ridicat al corupției a fost menționat în permanență ca fiind obstacolul major în calea includerii Moldovei la această din urmă inițiativă. Totuși, dacă comparăm parametrii democratici, sociali și economici, care au fundamentat decizia autorităților americane de a admite Georgia la fondurile Programului „Provocările Mileniului”, cu parametrii care au motivat decizia Washingtonului de a amâna admiterea țării noastre la același Program, descoperim că parametrii Moldovei au fost identici cu cei ai Georgiei . Acest detaliu important vine în susținerea ipotezei noastre că anume lipsa unui dialog politic eficient și consistent cu Guvernul american, precum și incertitudinile existente în capitalele occidentale vizavi de angajamentul pro-democrației și integrare europeană al Guvernării comuniste de la Chișinău au fost adevăratele cauze care au împiedicat Republica Moldova să adere la Programul „Provocările Mileniului” odată cu Georgia. La 8 noiembrie 2006, Guvernul american a decis, în cele din urmă, că Moldova este pe deplin eligibilă pentru a fi inclusă în Programul „Provocările Mileniului” . Această decizie a fost, însă, luată în condițiile în care țara noastră a început implementarea Planului de Acțiuni semnat cu UE la 22 februarie 2005, a reluat cooperarea cu FMI în februarie 2006 și a semnat cu NATO un Plan Individul de Acțiuni (IPAP). Toate aceste evenimente, mai ales în contextul unor presiuni politice și economice constante din parte Federației Ruse în perioada 2005 și 2006, au contribuit la atenuarea neîncrederii Occidentului față de Guvernarea comunistă și au favorizat conturarea unui sentiment de simpatie și solidaritate vizavi de țara noastră la Washington și în capitalele UE.
În aceste circumstanțe, la Chișinău, a existat mereu tentația de a blama Ambasada Moldovei în SUA pentru lipsa unui dialog activ cu Washingtonul. Unii sunt tentați să facă acest lucru pentru că nu dispun de informații veridice, alții pentru că ignoră deliberat disfuncționalitățile diplomației noastre. Una din probleme majore ale diplomației moldovene rezidă în insuficienta comunicare și interoperabilitate între MAEIE și Misiunile sale diplomatice. Pentru ca o Misiune diplomatică să fie capabilă să-și îndeplinească sarcinile fixate de Centrală (MAEIE), este nevoie, cel puțin, ca obiectivele să fie formulate clar pe termen mediu și lung, să existe indicații precise/neinterpretabile, să dispună de acces la informații veridice furnizate continuu de Centrală sau să primească răspunsuri/reacții, în timp util, de la Centrală la observațiile/îngrijorările și solicitările/propunerile partenerilor. Toate aceste condiții au lipsit aproape cu desăvârșire în cazul Ambasadei Moldovei la Washington în perioada 2002 și 2004 . Nu au existat obiective clar definite nici în cazul problemei transnistrene, nici cu referire la Programul SUA „Provocările Mileniului”, nici cu referire la reluarea relațiilor Moldovei cu Organizațiile Financiare Internaționale. Ambasada a fost lăsată să acționeze autonom, nedispunând de indicații concrete informații veridice și neavând suportul necesar de acasă formulat în termeni de progrese în domeniul reformelor interne. De cele mai dese ori, anume Departamentul de Stat la SUA și nicidecum propriul Minister de Afaceri Externe a fost pentru Ambasadă cea mai de încredere și stabilă sursă de informare despre evoluțiile de acasă, precum și despre rezultatul discuțiilor purtate de oficialii americani cu cei moldoveni, de exemplu, cu referire la subiectul transnistrean. În plus, în repetate rânduri, statutul Misiunii și al Ambasadorului Moldovei la Washington a fost desconsiderat ostentativi de chiar Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău. Or, astfel de acțiuni iresponsabile au avut că efect subminarea autorității Ambasadorului moldovean la Washington.
Evoluția relațiilor comercial economice nu a fost de natură să stimuleze interesul strategic al Chișinăului de a dezvolta un parteneriat privilegiat cu SUA. De fapt, putem spune că în perioada de referință, relațiile comerciale moldo-americane s-au aflat într-o continua stagnare . De exemplu, dacă în anul 1997, volumul comerțului realizat de Republica Moldova cu SUA a constituit 99 milioane USD, atunci în anul 2008 acesta s-a ridicat la suma de 101 milioane USD. Cu alte cuvinte, după 10 ANI, volumul total al comerțului țării noastre cu SUA abia de reușește să depășească cifra de 100 milioane de USD. Ceea ce înseamnă că piața americană rămâne în continuare un „eldorado” nevalorificat de exportatorii moldoveni. Pentru comparației, dacă în anul 1997 comerțul Republicii Moldova cu China s-a cifrat la suma de 1 592 000 USD, în anul 2008 aceasta a înregistrat suma de 294 409 700 USD. În mare parte, această creștere semnificativă a fost favorizată și de relațiile politice foarte strânse între Guvernarea comunistă de la Chișinău și Autoritățile comuniste de la Beijing.
De asemenea, în această perioadă, interesul potențialilor investitori americani pentru efectuarea unor investiții directe în economia moldoveană a scăzut dramatic, în particular, din cauza faptului că climatul investițional în Moldova nu era considerat optimal de către autoritățile americane , iar procesul de privatizare în domenii importante ale economiei Moldovei, precum sectorul energetic, comunicațiilor și bancar, a fost practic înghețat. Mai mult decât atât, re-naționalizarea societății farmaceutice româno-americane „Farmaco” nu a trecut neobservată de potențialii investitori americani . De altfel, începând cu anul 1994 și până în 2008, investițiile americane în economia moldoveană au însumat 36.4 milioane Euro , dintre care 28,5 milioane Euro au fost realizate în perioada 1994 și 2002 și doar aproximativ 8 milioane Euro între anii 2002 și 2008.
Nici cadrul juridic al cooperării comercial-economice nu a înregistrat schimbări calitative. De exemplu, până în prezent relațiile comerciale ale țării noastre cu SUA au rămas sub incidența anacronicului Amendament Jackson-Vanik, legiferat de Congresul american în august 1972, pentru a determina Uniunea Sovietică să respecte drepturile omului, în special, dreptul la libera emigrare a cetățenilor săi. În conformitate cu Amendamentul Jackson-Vanik, statutul comercial de națiune cea mai favorizată recunoscut țării noastre de către Guvernul SUA trebuie să fie reconfirmat/prelungit periodic de Congresul SUA.
Concluzii și propuneri
Conform Raportului MAEIE referitor la activitatea sa diplomatică în anul 2008, „dialogul moldo-american a avut în continuare un caracter constant” . Realitățile descrise mai sus ne demonstrează însă că noțiunea de „caracter constant” utilizată de MAEIE pentru a descrie evoluția dialogului politic dintre Chișinău și Washington nu este altceva decât o expresie eufemistică care ascunde caracterul stagnant al cooperării dintre Republica Moldova și SUA. Perpetuarea actualei stări este de natură să genereze riscuri mari la adresa capacității țării noastre de a-și promova eficient interesele naționale în condițiile unui context geo-politic regional instabil. Nestatornicia geo-politică a spațiului în care ne aflăm a fost scoasă în evidență și, în același timp, accentuată de agresiunea militară a Rusiei contra Georgiei din august 2008. Tot mai mulți experți locali și internaționali, recunosc că Rusia se află într-un permanent proces de reafirmare a supremației sale în „vecinătatea sa apropiată”. Agenda Moscovei nu coincide, însă, cu aspirațiile și obiectivele de integrare europeană ale țărilor din regiune: Moldova, Georgia și Ucraina. Pentru a face față presiunilor politice, economice și militare crescânde din partea Rusiei, Ucraina și Georgia, ambele state cu aspirații euro-atlantice, au avansat recent cooperarea lor politică cu SUA la nivel de Parteneriat Strategic . Totodată, Ucraina se află în proces de redefinire calitativă a relațiilor sale cu UE. În paralel, Georgia urmărește același obiective strategic în raport cu UE.
Redimensionarea relațiilor cu SUA în sensul dezvoltării unui Parteneriat Privilegiat, trebuie să devină in imperativ și pentru clasa politică de la Chișinău, cel puțin pornind de la două considerente majore. În primul rând, pentru că chestiunea transnistreană nu mai este doar un conflict separatist cu implicații regionale, ci o importantă piesă geo-politică utilizată de Rusia pentru preveni extinderea lumii euro-atlantice în spațiul ex-sovietic și în al doilea rând, pentru că Moscova dorește să renegocieze aranjamentele de securitate în Europa, în particular, Tratatul adapta FACE, precum să convingă SUA și UE să inițieze negocieri asupra unui nou Acord comprehensiv de securitate euro-atlantică. Or, în ambele cazuri, o Moldova fără parteneri strategi în Occident riscă să se trezească total nepregătită pentru a-și apăra propriile interese în timpul posibilelor viitoare discuții/negocieri asupra arhitecturii de securitate euro-atlantice. Pentru a evita o atare evoluție, este necesar ca autoritățile de la Chișinău să convingă SUA de necesitatea unui Parteneriat Privilegiat baza pe următoarele principii:
-sprijin reciproc pentru suveranitatea, independența, integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor;
-cooperarea în domeniul apărării și securității pentru a răspunde în mod efectiv la amenințările la adresa păcii și securității în regiune;
-consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, suveran și democratic, capabil să contribuie la securitatea și prosperitatea nu doar a cetățenilor săi, dar și a întregii Europe;
-încurajarea și susținerea eforturilor Republicii Moldova în vederea aprofundării legăturilor sale politice, economice sociale și de securitate cu Comunitatea Euro-Atlantic;
-susținerea integrării depline a Republicii Moldova în UE;
-consolidarea securității energetice a Republicii Moldova prin conectarea ei la Coridorul Sudic de tranzitare a resurselor energetice din Bazinul Caspic spre Europa;
-dezvoltarea cooperării economice moldo-americane prin negocierea unui Acord bilateral aprofundat în domeniul investițiilor, extinderea accesului țării noastre la Sistemul General de Preferințe și explorarea posibilităților de a semna un Acord de Liber Schimb.
Un astfel de Parteneriat Privilegiat, întemeiat pe obiective clar definite, poate impulsiona evoluția și substanța relațiilor țării noastre cu SUA în toate domeniile de interes reciproc. Mai mult decât atât, Republica Moldova și-ar asigura un aliat strategic în contextul viitoarelor evoluții geo-politice din regiune.
