Există mai multe scenarii posibile și imprevizibile pentru evoluția RM. Totuși, pe fundalul discuțiilor despre crearea Alianței pentru Integrare Europeană, este imperativă și o abordare ceva mai strategică, în care forțele politice ar încerca să-și imagineze RM și peste doi-trei ani, nu doar peste două-trei luni. Am formulat două modele în jurul cărora politicienii din RM își pot construi o strategie de comportament politic pentru următorii câțiva ani. Bineînțeles că nici unul dintre acestea nu va fi realizat „în stare pură”, dar sunt două modele ce merită discutate.
Scenariul 1: „Ucraina post-oranj”
Primul și cel mai probabil scenariu este modelul ucrainean de guvernare. Într-o asemenea perspectivă, Alianța pentru Integrare Europeană devine un scandal continuu care discreditează întreaga coaliție, iar partidele – în loc să-și asume responsabilitatea – stau permanent cu un ochi pe „ușa de ieșire” din coaliție, pentru a-și asigura supraviețuirea politică după eșecul acesteia. Ca și liderii oranj din Ucraina, cele patru partide democratice își cheltuiesc întreaga energie politică pentru a lupta cu partenerii de coaliție, nu pentru a guverna țara. Între timp, PCRM rămâne puternic, consolidat și folosește orice greșeală a coaliției pentru a o ataca. În același timp, Rusia face totul ca să contribuie la haotizarea sistemului politic din RM prin influența sa mediatică și, eventual, metode de coercițiune economică ce ar agrava situația noului guvern (vezi criza gazului din Ucraina în 2006). Coaliția instabilă devine într-atât de disfuncțională, încât transformă RM într-un stat mai pluralist, dar neguvernabil. Acest lucru frânează implementarea reformelor cerute de UE, așa cum se întâmplă în Ucraina. Blocajul politic face dificilă asistența din partea UE. În 2013, după patru ani de haos, crize guvernamentale, blocaj economic și certuri politice, populația devine apatică și dezamăgită, iar coaliția – discreditată. În 2013 (sau mai devreme, în caz de anticipate), PCRM revine la guvernare într-o formulă ceva mai modernizată. Sau, ca variantă interimară, peste un an-doi PDM, dezamăgit, se retrage din coaliție și creează o alianță guvernamentala cu PCRM, lăsând partidele liberale în parlament discreditate de o guvernare scurtă, dar eșuată.
Scenariul 2: „România în 1996-2000”
Aparent, guvernarea Convenției Democrate din România în anii 1996-2000 seamănă cu situația Ucrainei de astăzi. O coaliție coruptă, disfuncțională, cu parteneri ce-și spală rufele la televizor, cu trei prim-miniștri în patru ani,cu scandaluri, acuzații reciproce, populism, mini-mineriade și criză economică. O avalanșă de eșecuri politice și economice care a condus la revenirea PDSR (acum PSD) și a lui Ion Iliescu la putere în 2000-2004… Însă anume în 1996-2000 au fost create precondițiile necesare pentru reformarea României. În 2000, Iliescu nu mai putea guverna ca până la 1996. Căci patru ani de scandal politic în direct, la TV, au camuflat, de fapt, două schimbări fundamentale ale sistemului politic românesc care, în definitiv, au făcut posibilă aderarea ulterioară a României la UE și NATO.
În primul rând, a avut loc demonopolizarea mass-media. Scandalurile non-stop la TV au creat o presă mai influentă și mai pluralistă. Politica a devenit publică, iar media – un element important în sistemul de „checks and balances” (control și echilibru). În al doilea rând, s-a produs deconcentrarea centrelor de putere economică. Majoritatea partidelor din coaliția de atunci erau destul de corupte, dar până la urmă – fiecare cu propriile rețele de patronaj și set de relații corupte – au creat câteva centre de putere economică suficient de puternice și dispersate ca să se mențină independente și după revenirea PSD la guvernare în 2000. Respectivele centre de putere economică alternative au asigurat baza unui sistem politic mai pluralist, iar un stat capturat de interese pluraliste, nu monopoliste, s-a dovedit a fi mai capabil să implementeze reformele necesare aderării la UE. Astfel, principala realizare a guvernării Convenției Democrate din România a fost demonopolizarea sistemului economic și politic, care le-a și permis democraților să revină la putere în 2004, după patru ani de guvernare a PSD/Iliescu. Tot acești ani au condus la reformarea PSD într-un partid mai modern și mai european. De atunci – deși politica din România mai rămâne pe alocuri haotică, lipsită de principii și coruptă – Bucureștiul a reușit să implementeze în mare parte reformele necesare aderării la UE, guvernele corupte sunt debarcate în urma alegerilor, jurnaliștii lucrează liberi, iar investitorii străini se simt chiar mai confortabil decât în Ungaria, bunăoară.
Un program pentru viitorul guvern
Probabil, nici unul dintre aceste scenarii nu va fi realizat în întregime. Indiferent de configurația exactă a coaliției politice, în RM politica va rămâne, pentru încă mulți ani înainte, instabilă, coruptă, opacă și incertă, iar țara trebuie să facă față unei combinații toxice, potențial letale, de criză politică și economică. Este foarte probabilă și revenirea PCRM (eventual, reformat și modernizat) la guvernare peste unul, patru sau opt ani. Însă crizele politice inevitabile din următorii ani pot fi o șansă, așa cum a fost guvernarea de sacrificiu a CDR în România anilor 1996-2000. Sau o șansă pierdută, precum este pentru guvernarea forțelor oranj de la Kiev…
Ca să profite de aceasta șansă, prioritatea partidelor din Parlamentul RM este demonopolizarea rapidă a sistemului economic și mediatic. Un obiectiv interimar ar putea fi crearea și susținerea a încă două-trei posturi TV cât de cât independente cu acoperire națională în următorul an (cât și acoperire națională pentru PRO TV). Acestea nu vor deveni peste noapte bune și echidistante, însă ele pot crea baza unui pluralism politic pe viitor. Demonopolizarea puterii economice se poate face prin atragerea investitorilor străini (una dintre puținele realizări ale coaliției oranj de la Kiev a fost atragerea masivă a băncilor occidentale în sectorul bancar ucrainean).
Într-un scenariu optimist, reformele democratice ar permite o apropiere mai rapidă de UE, disbursarea asistenței americane prin Corporația „Provocările Mileniului” și liberalizarea vizelor pentru UE. Coaliția va avea nevoie de rezultate palpabile ce afectează viața zilnică a diferitelor categorii de cetățeni. Astfel, guvernul trebuie să se concentreze pe proiecte vizibile, precum construcția drumurilor (cu asistență externă), liberalizarea transporturilor aeriene cu UE (ceea ce ar reduce de două-trei ori costurile la biletele avia – lucru important pentru diaspora), semnarea Tratatului privind micul trafic de frontieră cu România, acoperirea întregii RM cu internet wi-fi (în 2002, SUA au finanțat prin USAID acoperirea întregii Macedonii, a cărei suprafață e comparabilă cu cea a RM, cu internet wi-fi) sau înlocuirea unei bune părți a agenților de poliție rutieră cu camere video. În plus, noul guvern ar trebui să invite o misiune a UE („EU rule of law mission”) ce ar contribui la reformarea și modernizarea structurilor de forță în conformitate cu standardele europene.
Cât mai multe posturi TV
În pofida victoriei Opoziției, Moldova nu va putea fi reformată, democratizată și modernizată fără transformarea PCRM și este în interesul coaliției să găsească și o modalitate de interacțiune cu PCRM, ce ar minimiza conflictualitatea sistemului politic. Deocamdată, pentru a include PCRM în sistemul politic, câteva posturi în guvern și ambasade pot fi oferite unor lideri comuniști. Nicolas Sarkozy, când a devenit președinte al Franței, i-a cedat Ministerul de Externe lui Bernard Kouchner, iar ca director al FMI l-a promovat pe Dominique Strauss-Kahn, ambii fiind unii dintre cei mai populari Și competenți politicieni din Partidul Socialist de opoziție…
Așadar, cu cât mai multe posturi TV independente vor fi, cu cât mai difuze vor fi centrele de putere economică, cu atât mai lungă va fi viața partidelor de astăzi în următorul deceniu. Nimic nu va asigura supraviețuirea partidelor din RM, decât crearea unui cadru cât mai ferm de condiții democratice, care ar permite alternarea la guvernare pentru toți actorii politici existenți. Succesul istoric al Alianței pentru Integrare Europeană va fi determinat de capacitatea acesteia de a demonopoliza sistemul politic, nu de numărul de scandaluri care vor avea loc între timp…
Nicu Popescu,
expert, Consiliul European pentru Relații Externe
