Abordarea problemei Conflictul transnistrean reprezintă, probabil fără exagerare, cea mai grea problemă moștenită din epoca sovietică de către Republica Moldova. Zdruncinând din temelie societatea moldovenească de la sfârșitul anilor ‘80 ai secolului trecut, „sindromul transnistrean” a marcat deosebit de puternic viața social-politică a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea independenței de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său istoric. Timp de 20 de ani clasa politică și societatea civilă moldovenească s-a preocupat în mod firesc și constant de problema Transnistriei, mobilizând resurse umane și materiale impresionante în căutarea unei soluții adecvate.
În pofida percepțiilor și viziunilor diferite cu privire la cauzele și natura diferendului transnistrean, majoritatea absolută a populației și forțelor politice de pe ambele maluri ale Nistrului, cu anumite excepții, este profund interesată în depășirea cât mai grabnică a problemelor generate de acest conflict, deseori considerat ca fiind unul artificial și absurd. Soluționarea conflictului în cauză ar contribui la depășirea multiplelor probleme cu care se confruntă oamenii simpli de pe ambele maluri ale Nistrului, deschizând, totodată, perspective noi pentru accelerarea dezvoltării social-economice și edificării unui stat modern, democratic și prosper.
Potrivit unor convingeri quasi-generale, diferendul transnistrean, spre deosebire de alte conflicte „înghețate” din spațiul ex-sovietic, este unul mai puțin complex, acest fapt fiind de natură să asigure relativ ușor identificarea unei soluții adecvate în termeni cât se poate de restrânși. Caracterul artificial al acestui conflict inspirat din exterior, precum și lipsa unor antagonisme de natură etnică sau religioasă, constituie condiții propice pentru elaborarea unor scenarii realiste de reglementare. În ciuda anumitor deosebiri de mentalitate, precum și a impactului negativ al ostilităților din anul 1992 asupra conștiinței populației, oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului nu nutresc sentimente de ură și dușmănie unul fața de altul. Moldovenii, ucrainenii, rușii și alte naționalități de pe ambele maluri și în majoritatea lor creștini ortodocși, uniți între ei prin rădăcini istorice adânci, legături de rudenie, căsătorii mixte, prin cultură și tradiții comune și sunt în general compatibili și capabili să trăiască în pace și bună înțelegere într-un stat unic. Mobilul comun al acestora este de a depăși cât se poate de rapid dificultățile cotidiene care-i copleșesc și de a avea o viață mai bună.
Implicarea directă în procesul de negocieri a UE și SUA, în calitate de observatori, de rând cu OSCE, Federația Rusă și Ucraina, în calitate de mediatori, inspiră un optimism plauzibil în soluționarea problemei transnistrene. Luați împreună, actorii internaționali vizați dispun de potențialul și mijloacele politice și economice necesare pentru a contribui efectiv la reglementarea diferendului transnistrean în baza unui compromis rezonabil, capabil să asigure un echilibru de interese geopolitice în această parte a Europei.
În virtutea caracteristicii „pozitive” a problemei transnistrene, prin care aceasta se distinge de alte crize regionale similare, apar mai multe întrebări firești, dintre care două se cer de la sine: De ce eforturile depuse pe parcurs de aproape două decenii în vederea soluționării problemei transnistrene nu s-au încununat de succes? Care pot fi planurile și scenariile posibile de reglementare a conflictului transnistrean?
Evident că problematica transnistreană a suscitat un viu interes din partea cercetătorilor științifici, observatorilor și analiștilor politici, unor prestigioase centre de analize și studii strategice, exponenților societății civile, lucrările cărora au fost folosite la elaborarea studiului de față .
Originile conflictului transnistreanIdentificarea naturii „sindromului transnistrean” și a adevăratelor cauze care au generat apariția lui este utilă și necesară îndeosebi pentru cei implicați direct în elaborarea mecanismelor, planurilor și scenariilor adecvate pentru depășirea acestuia. Evident că aceasta nu este un lucru ușor de făcut, având în vedere implicațiile politice și controversele care se perpetuează de mai mulți ani. Deseori nu doar cetățenii de rând, dar și politicienii, în încercările de a dezvălui originile conflictului transnistrean, din varii motive, confundă noțiunea de „cauză” cu cea de „pretext”. Astfel, unii consideră drept cauză principală a apariției conflictului adoptarea în august 1989 a legii prin care limbii moldovenești pe bază de grafie latină i-a fost atribuit statutul de limbă de stat.
O atare abordare poate fi contestată cu ușurință, fiind una simplistă și stereotipizată. Este greu de imaginat, bunăoară, că etnicii moldoveni, care constituiau majoritatea populației malului stâng al Nistrului, puteau să perceapă afirmarea rolului limbii lor materne în viața politică a societății drept un fapt ce le contravenea intereselor lor și că asta ar fi putut servi drept cauză de exprimare a nemulțumirii, protestului sau chiar să ducă la o confruntare armată. Lipsite de temei sunt și încercările de a considera drept cauză a apariției conflictului refuzul conducerii politice a Moldovei din acele timpuri de a acorda regiunii statutul de zonă economică liberă. Circumstanțele respective nu au fost decât pretexte invocate de nomenclatura administrativă de pe malul stâng, care a văzut în tendințele ce se conturau în acea perioadă o amenințare în adresa poziției sale dominante, pentru a provoca escaladarea conflictului, moment culminant al căruia au fost evenimentele tragice din 1992.
În realitate, adevăratele cauze ale apariției „conflictelor înghețate” trebuie căutate în procesele complexe care au avut loc în ultimii ani de existență ai Uniunii Sovietice. Este absolut evident faptul că focarele de conflict pe teritoriile unor republici „rebele” au fost inspirate, stimulate și utilizate de centru, care era interesat să-și păstreze controlul efectiv asupra tuturor republicilor unionale, utilizând acest instrument pentru a contracara aspirațiile firești ale acestora la suveranitate, libertate și renaștere națională .
Încercările de a inocula idei despre „diferențele civilizaționale” dintre oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, despre necesitatea unui „divorț civilizat” și despre existența unui anumit „popor transnistrean” sunt cu certitudine forțate, tendențioase, artificiale și departe de realitatea obiectivă. Chiar dacă am admite existența unui anumit specific regional, populația de pe ambele maluri ale Nistrului este compatibilă din toate punctele de vedere și poate trăi în pace și bună înțelegere într-un stat democratic și indivizibil care poate fi construit împreună .
Conștientizând bine potențialul și posibilitățile extrem de reduse pentru a depăși cu forțe proprii conflictul secesionist la scurt timp după izbucnirea acestuia, dar mai ales după încercarea la începutul anilor 90 de a-l soluționa prin recurgerea la forță, autoritățile moldovenești care s-au perindat la guvernare au tins în permanență să-și concerteze eforturile cu anumiți parteneri externi interesați, inclusiv printr-o implicare cât mai substanțială și consistentă a acestora. După modalitățile de abordare a strategiei de soluționare, a mecanismelor folosite și a conjuncturii politice, procesul de reglementare a conflictului transnistrean poate fi divizat convențional în două perioade mari: prima ar cuprinde anii 1992-2001; cea de-a doua și anii 2002-2009. În mod firesc, etapele respective au fost puternic marcate de factorul subiectiv în persoana celor trei președinți moldoveni care s-au aflat la cârma statului: Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Vladimir Voronin, și, respectiv, de liderul transnistrean Igor Smirnov.
Evoluția procesului de reglementare în anii 1992-2001Primele eforturi de soluționare pașnică diplomatică a conflictului transnistrean prin internaționalizarea acestora au fost întreprinse chiar în toiul ostilităților de pe Nistru în primăvara și vara anului 1992. În pofida așteptărilor mari, tentativele de antrenare a României, Federației Ruse și Ucrainei în cadrul așa-zisului mecanism al „celor patru” și intenția exprimată de președintele Mircea Snegur într-o scrisoare adresată la 23 mai 1992 Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite Boutros Boutros-Ghali de a sesiza oficial Consiliul de Securitate în cazul în care Federația Rusă nu va înceta „actul de agresiune împotriva Republicii Moldova și nu își va retrage forțele sale armate angajate în conflictul din stânga Nistrului” , nu au căpătat o dezvoltare adecvată, acestea rămânând în esență la stadiul de intenții.
Internaționalizarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean și instituționalizarea durabilă a acestuia practic a început cu semnarea la Moscova la 21 iulie 1992 a acordului cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”, precum și prin adoptarea în decembrie 1992 la reuniunea ministerială a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) de la Stockholm a deciziei privind instituirea unei Misiuni speciale a CSCE în Moldova. Mecanismele de pacificare constituite în baza acordului menționat, adică Comisia Unificată de Control si așa-zisele „forțe de menținere a păcii” („așa-zise” – pentru că acestea nu corespund criteriilor general acceptate în plan internațional), au contribuit la păstrarea regimului de încetare a focului. Acestea, însă, s-au dovedit, în ultima instanță, a fi ineficiente în sensul realizării tuturor obiectivelor fixate în acord, în particular, vizând demilitarizarea Zonei de Securitate și asigurarea condițiilor necesare pentru libera circulație a bunurilor, serviciilor și persoanelor între cele două maluri ale Nistrului . Regimul de la Tiraspol a menținut în continuare în această zonă anumite formațiuni militare și paramilitare și a instalat noi puncte de control „vamal” și „grăniceresc”, creând astfel obstacole serioase în calea liberei circulații .
Negocierile moldo-ruse desfășurate în perioada 1992-1994 cu participarea reprezentanților de la Tiraspol în conformitate cu prevederile acordului din 21 iulie 1992 în vederea stabilirii statutului, modalităților și termenelor de retragere de pe teritoriul Republicii Moldova a formațiunilor militare ruse care au succedat fosta Armată a 14-a nu au dat rezultatele scontate. Acordul semnat la 21 octombrie 1994, după încheierea negocierilor de rigoare, care între altele prevedea „sincronizarea” retragerii trupelor ruse cu procesul de reglementare politică a conflictului, a rămas buche moartă din cauza refuzului Federației Ruse de a-l pune în vigoare. Astfel, problema retragerii trupelor ruse din regiune, concepută din capul locului ca fiind una strâns legată de conflictul politic dintre Chișinău și Tiraspol, nu și-a găsit o soluție adecvată în planul raporturilor bilaterale dintre Republica Moldova și Federația Rusă. Moscova nu s-a lăsat convinsă să-și retragă trupele din Moldova nici în planul diplomației multilaterale, în particular, în cadrul OSCE/CSCE . Rusia a ignorat cu ostentație deciziile adoptate în acest sens cu asentimentul său în cadrul OSCE/CSCE, inclusiv a documentelor summit-ului de la Budapesta din decembrie 1994 al acestei organizații. Potrivit celor stipulate în deciziile menționate, trupele ruse urmau să fie retrase „în timpul potrivit, ordonat și complet”, retragerea Armatei a 14-a ruse și identificarea unei soluții politice pentru problemele părții de est a Moldovei (Transnistriei) fiind considerate drept „două procese paralele care nu se vor împiedica reciproc” .
În perioada inițială, autoritățile moldovenești nu dispuneau de un plan comprehensiv și coerent privind reglementarea conflictului transnistrean. Exprimându-și disponibilitatea de a oferi raioanelor de est ale țării un statut de autonomie, în cadrul dialogului cu exponenții regimului de la Tiraspol Chișinăul a pledat cu precădere pentru acest concept. La rândul său, autoproclamatele autorități de la Tiraspol, reproșând cu ostentație Chișinăului pentru refuzul de a recunoaște regiunea transnistreană drept o „zonă economică liberă” și respingând categoric statutul de autonomie propus, au promovat insistent ideea creării unei confederații moldovenești în care Transnistria urma să beneficieze de calitatea de subiect cu drepturi egale cu Chișinăul, adică de atributele unei entități statale.
Primul concept de statut pentru regiunea transnistreană a fost elaborat de către Misiunea CSCE/OSCE, instalată în Moldova în aprilie 1993, și elucidat în raportul nr.13 . Potrivit autorilor acestui proiect, propus ca „bază pentru negocieri între cele două părți aflate în conflict”, regiunea în cauză urma să obțină un „statut special” în rezultatul unei „distribuiri echilibrate” a prerogativelor între centru și administrația de la Tiraspol. Împuternicirile respective erau clasificate în trei categorii: prerogative exclusive ale centrului; prerogative exclusive ale regiunii; prerogative mixte. Prerogativele exclusive ale centrului includeau: cetățenia (unică – moldovenească), atributele de stat și imnul, politica externă, apărarea, serviciul de securitate, politica monetară. Prerogativele exclusive ale regiunii vizau: organizarea de sine stătătoare în cadrul unui sistem regional convenit a structurilor administrative și a organelor puterii, legislația regională, bugetul regional, simbolurile regionale (folosite de rând cu cele de stat), educația, cultura.
Majoritatea prerogativelor urmau să fie cele mixte: limba (centrul stabilește „limba de stat”, iar regiunea specială – limbile regionale oficiale suplimentare); finanțele (serviciul fiscal unic cu o direcție regională); economia (legislația centrală de bază, politica macro-economică centrală cu autoguvernare economică la nivel regional și local, dreptul regiunii de a face comerț exterior direct); poliția (poliție criminală, centrală, poliție regională); sistemul judecătoresc (sistem judecătoresc regional cu o instanță regională supremă de justiție subordonată Curții Constituționale a Moldovei). Se propunea, de asemenea, asigurarea unei reprezentări proporționale a Transnistriei în Parlamentul Moldovei și în alte instituții cheie centrale, precum instanțele supreme de justiție și unele ministere.
Propunerile și sugestiile Misiunii CSCE/OSCE în Moldova cu privire la statutul special al raioanelor din stânga Nistrului (Transnistriei) în viziunea acesteia urmau să servească drept „bază pentru negocieri între cele două părți în conflict”, scopul final fiind crearea „Regiunii Speciale Transnistria ca parte inalienabilă a Republicii Moldova cu un grad considerabil de autoguvernare”. Statutul în cauză trebuia stabilit în baza unui acord între ambele părți cu sprijinul OSCE, stabilit prin legislația Moldovei, și garantat prin prevederile noii constituții.
Drept argumente pertinente în favoarea oferirii unui statut special Transnistriei, erau invocate percepția pronunțată de către transnistreni a unei identități proprii, de natură istorică, psihologică și culturală; impactul negativ asupra populației din regiune a conflictului armat din 1992; nedorința majorității transnistrenilor de a fi guvernați din Centru; neputința de a satisface în modul cuvenit interesele transnistrenilor în cadrul unui stat unitar; teama în fața unei eventuale unificări a Moldovei cu România, în favoarea căreia se pronunțau unele forțe politice de la Chișinău – Misiunea considera că statutul special constituie „un argument de neînlocuit” pentru a-i convinge pe transnistreni că ei au un viitor în Moldova și pentru a-i stimula să se dezică de pretențiile la independență. Respingând modelul statului unitar, Misiunea se pronunța totodată și împotriva proiectului privind formarea unei confederații, promovat cu insistență de liderii de la Tiraspol care presupunea existența unor state separate, dar care nu va putea fi recunoscută pe plan internațional. În viziunea ei (Misiunii), acordarea statutului special pentru Transnistria „constituie cheia pentru reglementarea pașnică a conflictului și, implicit, pentru restabilirea integrității teritoriale a Moldovei”.
Insistând asupra principiilor integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor în Europa contemporană, autorii proiectului analizat au ținut să atragă atenția asupra amenințărilor serioase la adresa stabilității pe care le comportau tendințele unor regiuni sau grupuri etnice din fosta Iugoslavie și fosta Uniune Sovietică de a se separa și de a-și crea propriile mini-state, fapt ce putea să conducă la „apariția unor formațiuni statale neviabile”. Refuzând în principiu dreptul regiunilor vizate la „autodeterminare externă” și la schimbarea unilaterală a frontierelor, în același timp Misiunea recomanda Moldovei, „în formă de excepție”, să garanteze dreptul la „autodeterminare teritorială externă”, „în cazul în care ea va renunța la propria statalitate pentru a se uni cu România”.
Considerând că Republica Moldova nu ar fi în stare să se apere în fața oricăruia dintre vecinii săi, Misiunea recomanda Moldovei practic să se demilitarizeze. În opinia Misiunii, lipsa armatei este de natură să întărească încrederea în disponibilitatea guvernului central de a respecta statutul special al Transnistriei. În același context, Misiunea recomanda ca Rusia să accelereze retragerea Armatei a 14-a din Moldova.
Autorii proiectului, de asemenea, indicau asupra oportunității examinării situației în jurul mun. Bender și a raioanelor în jurul Comratului (Găgăuziei), sugerând, între altele, ca unitățile respective „să nu fie puse sub administrația directă a centrului” și că multe din recomandările prevăzute pentru regiunea transnistreană ar putea fi atribuite și acestor teritorii.
Deși concepția statutului special al Transnistriei descrisă în raportul nr.13 al Misiunii CSCE în Moldova, care nu era una comprehensivă, nu a fost acceptată imediat și necondiționat de către Chișinău și Tiraspol pentru că, în opinia unora, dădea „prea multe libertăți” regiunii iar în opinia altora – „prea puține”, ea a trasat direcțiile și subiectele principale pentru discuțiile și negocierile ulterioare. Majoritatea recomandărilor, sugestiilor și raționamentelor formulate în raport au fost preluate și dezvoltate practic de către toți actorii implicați în proces, acestea fiind reflectate în diferite redacții și abordări în multiplele proiecte, scenarii, planuri, înțelegeri, acte oficiale și alte documente elaborate și prezentate mai târziu. Un fapt extrem de relevant pentru procesul de reglementare a diferendului transnistrean l-a constituit includerea în Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a prevederilor conform cărora „localităților din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme și condiții speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică”, precum și proclamarea neutralității permanente în virtutea căreia Republica Moldova „nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său” .
În perioada de referință, autoritățile moldovenești au perseverat în eforturile lor de a-i convinge pe parteneri lor de dialog și liderii de la Tiraspol și conducerea Federației Ruse, atât în cadrul contactelor bilaterale, cât și în reuniunile în format lărgit și în incinta forurilor internaționale, să accepte concepția statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria în componența Republicii Moldova în calitate de cheie pentru soluționarea conflictului. Eforturile Chișinăului însă n-au avut sorți de izbândă atât în ce privește soluționarea conflictului, cât și în chestiunea retragerii trupelor ruse.
În același timp, etalându-și disponibilitatea de a discuta pe marginea statutului regiunii, liderii de la Tiraspol promovau cu tenacitate diverse proiecte vizând „distribuirea prerogativelor” și crearea unei „confederații moldovenești”, obiectivul real al cărora fiind edificarea unei entități statale independente. Demersurile politice făcute în acest spirit erau întărite prin acțiuni practice, inclusiv prin dezvoltarea cadrului normativ-instituțional caracteristice unui stat și instaurarea unor puncte de control „vamal” și „grăniceresc” de-a lungul Nistrului, prin organizarea unor „plebiscite” în chestiuni de „construcție statală”, de menținere a prezenței militare ruse și de promovare a intereselor în plan extern. În decembrie 1995, în rezultatul unui astfel de „referendum” a fost adoptată o „constituție” conform căreia Transnistria s-a autoproclamat drept „stat suveran și independent” cu denumirea „Republica Moldovenească Nistreană”, cu trei limbi oficiale „cu statut egal”: moldovenească, rusă și ucraineană . Exponenții regimului de la Tiraspol se adresau tot mai insistent către Federația Rusă cu solicitări de a spori sprijinul în eforturile de afirmare a statalității transnistrene, de a menține în continuare prezența militară în regiune și de a consolida forțele de pacificare.
La rândul său, Federația Rusă, tinzând să se impună în permanență într-o triplă ipostază de „mediator, pacificator și garant” în reglementarea transnistreană, nu a ezitat niciodată să-și manifeste fățiș simpatiile și spiritul de solidaritate cu Transnistria/regimul de la Tiraspol. Deosebit de activ în acest sens se manifesta Duma de stat în care exista un puternic lobby transnistrean, iar într-o perioadă de timp și o comisie specială pentru problema transnistreană. Pe filiera parlamentară au fost efectuate cele mai numeroase contacte cu emisarii tiraspoleni, vizite la Tiraspol, îndeosebi pentru a participa la manifestații solemne „de stat”, interpelări și adresări către puterea executivă, audieri parlamentare și luări de atitudine referitoare la problematica Transnistriei. În urma unor astfel de audieri, bunăoară, în 1995 Duma de stat a refuzat să ratifice acordul moldo-rus privind retragerea trupelor ruse din Moldova și a recomandat președintelui B. Elțin să examineze oportunitatea recunoașterii independenței Transnistriei.
Subiectele principale abordate în cadrul negocierilor purtate între Chișinău și Tiraspol, cu participarea reprezentaților Misiunii OSCE în Moldova, Federației Ruse și Ucrainei (care s-a implicat în proces în 1997) în calitate de mediatori, vizau cu preponderență modalitățile de soluționare a problemelor apărute în raporturile dintre Chișinău și Tiraspol, de elaborare a statutului Transnistriei, distribuirea competențelor, constituirea unor spații comune, reglementarea activitatea economico-comercială etc. În dorința de a impulsiona soluționarea problemei transnistrene, în anii 1996-2001 Chișinăul a manifestat o flexibilitate impresionantă, făcând o serie întreagă de concesii serioase și îndrăznețe care în consecință i-au subminat pozițiile și l-au vulnerabilizat la masa de negocieri. O astfel de cedare a constituit-o, de exemplu, semnarea la 7 februarie 1996 a Deciziei protocolare „pentru soluționarea unor probleme apărute în activitatea serviciilor vamale ale Republicii Moldova și Transnistriei”. Conform prevederilor înțelegerii în cauză, „posturile vamale” ale Transnistriei instalate la intrarea în regiune din partea malului drept trebuiau „să fie lichidate”; la frontieră cu Ucraina urma „să fie instalate posturi vamale comune”, toate bunurile exportate din regiune urmau să fie asigurate cu ștampile de tip nou cu inscripția „Republica Moldova. Transnistria. Vama Tiraspol”; partea transnistreană se angaja să introducă taxe vamale la importul mărfurilor din „străinătatea îndepărtată”, cu excepția produselor alimentare, adecvate cu cele existente în Republica Moldova .
Astfel, eliminarea barierelor vamale interne și efectuarea controlului vamal comun pe segmentul transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene, așa după cum se statua în documentul menționat, constituia un pas semnificativ în restabilirea controlului autorităților moldovenești asupra întregului teritoriu vamal și, respectiv, asupra traficului de bunuri și persoane în/din regiunea transnistreană. Însă, obținând posibilitatea de a folosi ștampilele vamale moldovenești și de a-și legaliza comerțul exterior, care constituia una dintre cele mai importante surse de venituri în bugetul regional, administrația de la Tiraspol, în detrimentul politic al Chișinăului, a refuzat practic să implementeze celelalte obiective fixate în protocolul respectiv.
În același context se înscrie și „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria”, semnat la Moscova la 8 mai 1997 de către președintele moldovean Petru Lucinschi și liderul transnistrean Igor Smirnov și contrasemnat de președintele rus Boris Elțin și președintele ucrainean Leonid Kucima, în prezența președintelui în exercițiu al OSCE, ministrul afacerilor externe al Danemarcei Niels Helveg Petersen. Cunoscut, de asemenea, și ca „Memorandumul Primakov”, după numele șefului diplomației ruse de atunci care a avut o contribuție deosebită la pregătirea lui, acesta a constituit cel mai important document convenit de la stoparea ostilităților de pe Nistru în 1992.
Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova și Transnistria se angajau să-și „normalizeze relațiile” și să continue „stabilirea relațiilor juridico-statale” în componența unui „stat comun” în cadrul frontierelor Moldovei sovietice, conform situației din ianuarie 1990 . Caracterul și principiile relațiilor respective urmau să fie definite în „statutul Transnistriei” la elaborarea căruia părțile urmau să purceadă imediat după semnarea memorandumului, cu luarea în considerare a tuturor înțelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipând discuțiile de rigoare asupra statutului propriu-zis, Transnistria obținea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmând „să fie adoptate cu acordul părților”. Chișinăul recunoștea, de asemenea, dreptul Transnistriei de „a stabili și de a întreține de sine stătător contacte internaționale în domeniul economic, tehnico-științific și cultural, iar în alte domenii – cu acordul părților”. Părțile își reiterau angajamentele de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța, de a-și soluționa divergențele exÑlusiv prin mijloace pașnice. Ele au salutat disponibilitatea Federației Ruse și Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au pronunțat în favoarea continuării acțiunilor de menținere a păcii și elaborării de către toți participanții la negocieri a unui „mecanism de garanții”.
„Memorandumul Primakov” a fost un document asimetric, avantajând din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol în detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului. Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederație moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. În memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.
O consolare în acest sens pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului în care se menționa că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unite și teritorial integră”. Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ în reglementarea diferendului transnistrean.
Semnarea memorandumului de la Moscova nu a impulsionat procesul de negocieri asupra statutului regiunii transnistrene, așa după cum și-o dorea Chișinăul. Mulțumiți în general de concesiile obținute, mai ales în ceea ce privește promovarea autonomă a comerțului exterior, liderii de la Tiraspol se arătau tot mai puțin interesați în negocierea constructivă a unui „alt statut special”. În lipsa unor înțelegeri pertinente cu privire la mecanismul de garanții, „statele-garante” practic n-au fost în stare să asigure realizarea pe deplin a obiectivelor stabilite în memorandumul de Moscova, precum, de altfel, și în alte acorduri.
Entuziasmați de succesele diplomatice obținute în anii 1997 și 2001, liderii transnistreni au acționat cu mai mult zel în direcția edificării „relațiilor juridice-statale” cu Chișinăul. În acest scop au fost semnate o serie întreagă de documente, declarații comune, acorduri, decizii protocolare, memorandumuri practic în toate domeniile: economic, social, transport, infrastructură, energetică, vamal, servicii poștale și comunicații, luptă cu crima organizată, sănătate ș.a. Deși înțelegerile convenite nu purtau un caracter juridic obligatoriu, ele demonstrau îndeosebi voința politică a autorităților de la Chișinău de a reglementa problemele generate de conflict, de a întări încrederea și de a crea condițiile propice pentru elaborarea statutului special al regiunii și de a-i încuraja pe liderii de la Tiraspol să manifeste flexibilitate și spirit de compromis în acest sens. Spre marea deziluzie a Chișinăului, pe măsura extinderii și consolidării listei „înțelegerilor” și a „chestiunilor convenite”, considerate de unii drept „statut dobândit” treptat («приобретенный ÑтатуÑ»), Tiraspolul evita negocierile de rigoare asupra statutului propriu-zis.
Un impact semnificativ asupra procesului de reglementare a diferendului transnistrean l-a avut Summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999 . Angajamentele asumate de către Federația Rusă în cadrul acestei reuniuni, precum și al conferinței la nivel înalt a statelor-părți la Tratatul privind forțele armate convenționale în Europa (FACE), de a-și retrage până la sfârșitul anului 2002 trupele și munițiile de pe teritoriul Republicii Moldova erau de natură, în cazul onorării acestora, să producă schimbări cardinale în situația din jurul Transnistriei.
Evoluția procesului de reglementare în anii 2001-2009Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de președinte al țării a pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare. Noua conducere de la Chișinău a întreprins o serie întreagă de măsuri menite să demonstreze o voință politică mai hotărâtă și mai pragmatică ca în trecut în scopul urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federației Ruse, conducerea căreia trebuia să aprecieze cu avans demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, aderării la Uniunea Rusia-Belarus, disponibilității pentru concesii și compromis în reglementarea conflictului.
Primele acțiuni au fost îndreptate spre consolidarea cadrului normativ-instituțional, identificarea unor noi abordări a procesului de reglementare, intensificarea contactelor și a dialogului direct cu liderii de la Tiraspol și cu partenerii internaționali implicați, îndeosebi cu Federația Rusă. Printr-un decret prezidențial special emis la 15 mai 2001, se stabilea că soluționarea problemei transnistrene „este sarcina primordială de o importanță majoră” și se sprijinea inițiativa privind crearea comisiilor parlamentare ale Republicii Moldova și Transnistriei „pentru asigurarea cadrului legislativ” necesar în acest sens.
Puțin mai târziu, este format Ministerul Reintegrării care a substituit Comisia interdepartamentală de resort care activase anterior. În rezultatul a două întâlniri ale președintelui V. Voronin cu liderul de la Tiraspol I. Smirnov în aprilie-mai 2001 au fost semnate o declarație comună și a patru protocoale privind armonizarea legislației vamale, garantarea investițiilor, stimularea activității mass-media. Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „reciprocă” a actelor emise de instituțiile de resort printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene. „Animat” de dorința de a dinamiza procesul de negocieri privind „normalizarea relațiilor dintre Republica Moldovenească Nistreană și Republica Moldova” și de „a întări încrederea”, I. Smirnov, în „semn de bunăvoință”, la rugămintea președintelui Voronin l-a eliberat la 5 mai 2001 din detenție pe Ilie Ilașcu, considerat „terorist” la Tiraspol și „mare patriot” la Chișinău. În revanșă, într-o scrisoare adresată lui Voronin liderul transnistrean îi solicita acestuia să adopte „decizii adecvate”, inclusiv privind „condamnarea agresiunii din 1992 împotriva poporului Transnistriei”, „plata completă a pagubei materiale” și „aducerea scuzelor pentru durerea și suferințele pricinuite în rezultatul acestei agresiuni”. În viziunea liderului de la Tiraspol documentele semnate trebuiau să contribuie la consolidarea „prevederilor de bază ale memorandumului de la Moscova – independența economică a RMN și egalitatea părților în procesul de negocieri”.
Într-un timp scurt, atitudinea flexibilă și conciliantă a autorităților comuniste de la Chișinău s-a ciocnit de poziția intransigentă și ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiția cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. Deja în vara lui 2001 dialogul și contactele directe „la nivel înalt” între Chișinău și Tiraspol au fost întrerupte pe o perioadă lungă de timp, acestea fiind reluate în aprilie 2008. „Părțile” au revenit la politica de confruntare deschisă, declanșând un adevărat „război rece” între cele două maluri ale Nistrului. Drept motiv pentru aceasta a servit eșuarea tentativei președintelui V. Voronin de a vizita o mănăstire din preajma mun. Bender fără a „coordona” în prealabil acest plan cu I. Smirnov și reacția de răspuns a guvernului de la Chișinău de a retrage cu începere din 1 septembrie 2001 ștampilele vamale moldovenești de care structurile de la Tiraspol s-au folosit cu succes din 1996 pentru promovarea legală a exporturilor din regiune.
Percepută de unii drept un act de răzbunare a lui Voronin, în realitate retragerea ștampilelor, calificată de Tiraspol drept o „blocadă economică” a Transnistriei și o încălcare flagrantă a memorandumului de la Moscova, a însemnat renunțarea autorităților moldovenești la tactica „concesiunilor unilaterale” aplicată la negocieri practic din 1992, după stoparea ostilităților. Această schimbare politică calitativă pornea de la înțelegerea faptului că negocierile pot fi constructive și eficiente doar în condițiile exercitării unor presiuni asupra regimului de la Tiraspol pentru a-l determina să-și onoreze angajamente asumate și să accepte cedări reciproce în spiritul unui compromis rezonabil.
Tensiunile apărute brusc între Chișinău și Tiraspol în mod firesc au afectat relațiile moldo-ruse însă nu au împiedicat continuarea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil în acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 la Moscova, de către președinții V. Voronin și V. Putin, a Tratatului de prietenie și cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă. Evenimentul în cauză avea o conotație politică deosebită în contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Conform prevederilor acestui tratat, ambele state și-au exprimat „atașamentul față de procesul de reglementare politică a problemei transnistrene în baza respectării suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”; condamnau „separatismul sub toate formele lui de manifestare”; se angajau reciproc „să nu sprijine mișcările separatiste” și să se abțină „de la orice acțiuni care ar cauza prejudicii suveranității, independenței și integrității teritoriale”.
În dorința fermă de a depăși cât mai repede diferendul transnistrean cu o implicare mai activă a factorilor internaționali, în condițiile unei aversiuni generale a societății moldovenești față de controversatele modele de federalizare a țării ca posibile scenarii de reglementare a conflictului, V. Voronin inițiază în vara lui 2002 discuții largi și temerare pe marginea unor proiecte la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectului în cauză, la pregătirea căruia au fost antrenații experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute dar nu în baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat în cadrul unui referendum.
În rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de către un grup de experți internaționali sub egida OSCE și prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chișinău și Tiraspol inspirat/preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat în principiu de oficialitățile moldovenești dar respins de către administrația de la Tiraspol. Din cauza abordărilor politice diametral opuse, curând au eșuat, de asemenea, și tentativele Chișinăului, care tindea spre „reintegrarea țării”, și Tiraspolului, care își dorea un „divorț civilizat”, de a înainta pentru discuții propriile planuri de depășire a diferendului transnistrean.
În astfel de circumstanțe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat” care a avut o rezonată puternică în „spațiu și în timp”. Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, persoana a doua în administrația președintelui rus V. Putin, acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis până în prezent. Conform prevederilor documentul în cauză, care, în esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic independent și democratic definit în teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”.
Noul stat unic numit „Republica Federativă Moldova” includea doi subiecți federali „Republica Moldovenească Nistreană” și „Formațiunea teritorial-autonomă Găgăuzia”, urma să fie creat treptat într-o perioadă lungă de timp – până în anul 2020, conform unei constituții elaborate și adoptate în comun, și „bazat pe principiul unității teritoriului și principii unice de organizare a puterii de stat, a spațiilor unice de apărare (pentru perioada de tranziție), vamal, valutar-monetar”. Subiecții federației erau înzestrați cu prerogative extrem de largi, inclusiv dreptul de veto cu posibilitatea practică de a bloca adoptarea deciziilor în probleme cardinale, atât în parlamentul federal bicameral. cât și în alte structuri de stat. Chișinăul și Tiraspolul urmau să se adreseze Federației Ruse cu „propunerea de a oferi garanții de securitate” potrivit căruia Federația Rusă urma să desfășoare pe teritoriul viitoarei federații pe un termen până anul 2020, în baza unui acord bilateral moldo-rus, „forțe stabilizatoare pacificatoare cu un efectiv care nu va depăși cifra de 2000 de oameni”.
Prevederile „Memorandumului Kozak”, devenite curând cunoscute publicului larg, au provocat o adevărată furoare în societatea moldovenească, scandalizând totodată și comunitatea internațională. Forțele de opoziție din Moldova au format un front comun împotriva „Memorandumului Kozak” și în apărarea Constituției, încurajate și sprijinite de către instituțiile europene, OSCE, UE, Consiliul Europei și SUA. Acestea au criticat vehement, îndeosebi dreptul la veto oferit subiecților federali, care ar fi făcut viitorul „stat reintegrat” nefuncțional și neviabil, posibilitatea amplasării pe teritoriul acestuia a trupelor pacificatoare ruse pe un termen îndelungat, precum și negocierile purtate în secret pe la spatele altor actori internaționali interesați. Conștientizând riscurile politice serioase pe care și le asuma atât în plan intern, cât și extern, în ultimul moment, pe data de 24 noiembrie, cu o zi înainte de sosirea la Chișinău a președintelui Putin, președintele Voronin a decis să nu semneze documentul, la negocierea și parafarea căruia a participat personal.
Pentru aceasta, el a fost nevoit să înfrunte critici extrem de dure din partea Moscovei și a Tiraspolului care i-au reproșat îndeosebi faptul că a cedat în fața presiunilor Occidentului, dar mai ales contraofensiva politico-diplomatică și economică declanșată asupra Republicii Moldova. „Criza școlilor” și „războiul căilor ferate” care au urmat după atacul structurilor de forță ale regimului separatist asupra școlilor moldovenești din regiune cu predare în baza grafiei latine și ocupării prin violență a proprietății „Căii ferate din Moldova” de pe malul stâng al Nistrului și mun. Bender, stoparea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova și suspendarea participării reprezentanților Chișinăului în formatul de negocieri au ridicat o serie întreagă de obstacole serioase în procesul de reglementare pentru mulți ani înainte.
Pe acest fundal, în anul 2005 în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de est pe Prut care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea în februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană și numirea în martie 2005 a Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina.
Ucraina, la rândul său, în virtutea situației sale geopolitice și a aspirațiilor crescânde de integrare euro-atlantică tindea să se manifeste tot mai pozitiv ca factor stabilizator și furnizor de securitate nu doar în regiune, ci și în Europa în întregime. Animate de acest mobil, autoritățile de la Kiev instalate la putere în rezultatul „revoluției portocalii” au hotărât să prezinte în mai 2005 la Chișinău, cu ocazia desfășurării summit-ului GUAM, un nou plan de reglementare a problemei transnistrene întitulat sugestiv „Reglementare prin democratizare”. În esență, noul plan ucrainean, cunoscut și ca „Planul Yushchenko”, reprezenta un scenariu de soluționare a conflictului în trei etape într-un termen restrâns, prin pregătirea și desfășurarea unor alegeri libere și democratice în organul legislativ regional sub o monitorizare riguroasă internațională. Astfel de alegeri trebuiau să conducă la legitimizarea autorităților de la Tiraspol cu care urma să fie negociat statutul special al acestei regiuni în baza respectării suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, proiectul căruia urma să fie elaborat și adoptat de către Parlamentul moldovenesc.
În conformitate cu prevederile „Planului Yushchenko”, susținut de către autoritățile de la Chișinău și, cu anumite rezerve, de I. Smirnov, Parlamentul Republicii Moldova, în dezvoltarea proiectului ucrainean a adoptat practic în unanimitate la 10 iunie și, respectiv, la 22 iulie 2005, două apeluri cu privire la democratizarea și demilitarizarea regiunii transnistrene, precum și o lege „Cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria)”.
Manifestând disponibilitatea pentru dezvoltarea unei cooperări mai strânse, președinții celor două țări vecine au semnat la 2 iunie 2005 o scrisoare comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră în Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. În același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o Declarație comună prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar în baza rechizitelor vamale legale.
Astfel, demararea la 30 noiembrie 2005 a activității Misiunii EUBAM și aplicarea cu începere din 6 martie 2006 pe segmentul transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene a noului regim vamal, au schimbat cardinal situația în jurul Transnistriei. Antrenarea UE în soluționarea problemelor existente pe acest sector de frontieră și sporirea gradului de cooperare dintre UE, Republica Moldova și Ucraina în domeniul combaterii fenomenelor ilicite a contribuit vizibil la restabilirea controlului indirect al autorităților moldovenești asupra operațiunilor de export-import în regiunea transnistreană care constituiau una din sursele principale de venit pentru bugetul regimului de la Tiraspol dar și de îmbogățire a exponenților acestuia. În revanșă, liderii de la Tiraspol au refuzat să contribuie la promovarea „Planului Yushchenko”, aducând reproșuri Kievului pentru politica „părtinitoare” în favoarea părții moldovenești, iar Chișinăului – pentru tentativele de a „supune” Transnistria unei „blocade economice” și de a „impune” planul său propriu de soluționare a conflictului. În semn de solidaritate cu regimul de la Tiraspol, care în viziunea Moscovei s-a pomenit în fața unei „catastrofe umanitare”, Federația Rusă introduce în martie 2006 interdicții la importul de vinuri moldovenești pe piața rusă.
Între timp, s-au produs evoluții semnificative și în formatul de negocieri privind soluționarea diferendului transnistrean. Implicarea directă, la invitația Chișinăului și a Tiraspolului, începând din septembrie 2005, a Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori în procesul de negocieri și extinderea formatului „pentagonal” la formula „5+2” a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006 acesta și-a suspendat ședințele formale.
Eforturile întreprinse, inclusiv în cadrul contactelor directe și a dialogului moldo-rus la nivel înalt, precum și tentativelor mediatorilor și observatorilor care s-au întrunit în repetate rânduri în formatul „3+2” cu scopul relansării procesului de negocieri în formatul 5+2” nu s-au încununat de succes. Nu au dat rezultatele scontate în acest sens nici consultările moldo-ruse care s-au desfășurat cu o intensitate deosebită în noiembrie 2006 – ianuarie 2007 la Moscova în cadrul cărora emisarii moldoveni nu au reușit să-i convingă pe partenerii lor ruși să accepte o concepție calitativ nouă de soluționare a conflictului transnistrean. Potrivit proiectului prezentat, aspectele politice (democratizarea și statutul special al Transnistriei), de securitate (demilitarizarea și statutul de neutralitate), economice (privatizarea și proprietatea rusească) și sociale (garanții pentru populația din Transnistria), legate de conflict urmau să fie negociate „în pachet” în cadrul formatului „5+2”.
Astfel, spre deosebire de proiectele anterioare, potrivit cărora reglementarea conflictului urma să fie înfăptuită treptat, pe etape, începând cu problemele social-economice și terminând cu adoptarea statutului special al regiunii, planul „în pachet” presupunea negocierea concomitentă a tuturor aspectelor conflictului conform principiului: „Nimic nu este convenit dacă nu este convenit totul”. O atare abordare pragmatică și temerară, care lua în calcul interesele tuturor părților interesate, inclusiv cele ale Federației Ruse, dar evita ideea de federalizare și conceptul „competențelor comune”, a fost sprijinită în principiu de către UE, SUA și Ucraina. Moscova, însă, a manifestat o atitudine mai degrabă refractară decât rezervată față de planul „în pachet” înaintat de Chișinău, etalându-și cu diferite prilejuri predilecțiile sale pentru „Memorandumul Kozak”.
Discuțiile care s-au desfășurat ulterior în diferite configurații pe marginea planului „în pachet”, care părea să fie cel mai rațional din toate câte au existat până la acel moment, nu au dat rezultate concrete. Modalitatea de soluționare a conflictului în cadrul formatului „5+2” era abordată în mod diametral opus: Chișinăul insista consecvent asupra elaborării și adoptării statutului special al regiunii transnistrene în baza respectării suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova; Tiraspolul pleda cu aceiași tărie pentru „normalizarea relațiilor” dintre Transnistria și Republica Moldova în baza „realităților existente”, adică recunoașterea de fapt a statalității Transnistriei.
Drept „argumente” în favoarea secesiunii erau invocate existența așa-zisului „popor transnistrean”, care ar avea „dreptul la autodeterminare”, existența Transnistriei ca „stat de facto”, precum și rezultatele „referendumului” din 17 septembrie 2006, potrivit cărora „majoritatea covârșitoare” a populației regiunii s-a pronunțat în favoarea „independentei” Transnistriei și „aderării ei ulterioare la Federația Rusă”. În mod diferit era conceput și formatul în care urma să fie identificate soluțiile pertinente: în timp ce Chișinăul opta pentru purtarea negocierilor de rigoare în formatul „5+2”, de natură să asigure un compromis rezonabil și un echilibru de interese între toți actorii implicați, Tiraspolul insista asupra purtării negocierilor ca „parte egală” doar în formatul „1+1” (Chișinău – Tiraspol), sau în cel „trilateral” (cu participarea Moscovei), formatul „5+2” fiind considerat ca fiind unul „de consultări”. În astfel de circumstanțe actorii internaționali implicați, OSCE, UE, SUA și Ucraina, au sprijinit principiile promovate de către autoritățile moldovenești. În același timp, Federația Rusă, în calitatea sa de „mediator, pacificator și garant”, susținând generos pe toate căile regimul transnistrean și oferind cetățenie rusă locuitorilor regiunii, se arăta consecvent dispusă să „susțină orice înțelegere” asupra căreia Chișinăul și Tiraspolul vor conveni ca „părți egale”.
În dorința de a stimula procesul de reglementare președintele Voronin lansează în octombrie 2007 o serie de inițiative privind întărirea încrederii și securității între cele două maluri ale Nistrului. Elaborarea de către grupurile de lucru create în acest scop la Chișinău și Tiraspol și implementarea în comun a unor proiecte concrete în sfera social-economică, umanitară și de securitate, inclusiv cu concursul partenerilor internaționali, avea menirea de a contribui efectiv la sprijinirea populației și, în același timp, la crearea unor condiții propice pentru desfășurarea negocierilor de rigoare privind reglementarea politică a conflictului. În același context, Guvernul moldovean a tins să extindă asupra regiunii transnistrene programele naționale de asistență a populației, inclusiv a celor promovate de către comunitatea internațională donatoare.
Printre acestea se înscria, în particular, oferirea unor garanții sociale populației, asigurarea gratuită a cetățenilor cu acte de identitate și acordarea întreprinderilor din regiune a preferințelor comerciale autonome oferite Republicii Moldova de către UE în martie 2007. Contând pe un tratament reciproc, Chișinăul a insistat în permanență asupra ridicării tuturor obstacolelor din calea circulației libere a persoanelor și bunurilor între cele două maluri ale Nistrului, așa după cum era prevăzut în acordul moldo-rus din 1992, solicitând îndeosebi lichidarea punctelor de control instalate în mod arbitrar în Zona de Securitate și abolirea „taxelor de înregistrare” pentru persoane și a „taxelor vamale” de 100% pentru bunurile de pe malul drept. Inițial, liderii de la Tiraspol au considerat inițiativele în cauză drept o „acțiune de PR”, ulterior însă s-au arătat mai interesați de promovarea unor astfel de măsuri în sfera social-economică. În același timp, aceștia au respinse cu desăvârșire propunerile privind demilitarizarea celor două maluri ale Nistrului. Drept alternativă, Tiraspolul promova cu tenacitate proiectele sale de „acorduri” cu privire la relațiile de „prietenie și cooperare”, „sistemul de garanții”, „nerecurgerea la forță” etc., concepute în esență ca tratate între doi subiecți de drept internaționali egali. Astfel, viziunile Chișinăului și a Tiraspolului privind măsurile de întărire a încrederii și securității erau diferite. În timp ce autoritățile moldovenești concepeau măsurile respective într-o legătură indisolubilă cu procesul de negocieri privind reglementarea politică a conflictului, administrația de la Tiraspol le trata ca pe un instrument în politica de consolidare a statalității transnistrene.
Evoluția situației din ultimii ani în jurul conflictelor din Balcani și Caucazul de Sud, noile tendințe în politica externă a Federației Ruse, inclusiv folosirea pârghiilor comerciale și „armei energetice” ca instrumente de presiune, recurgerea la forță pentru depășirea crizelor regionale, precum și aspirațiile Ucrainei și Georgiei de a adera la NATO au ridicat noi riscuri și sfidări în contextul reglementării transnistrene. Tentativa Kremlinului de a folosi cazul provinciei Kosovo ca „precedent” și „model universal” pentru soluționarea conflictelor teritoriale din Georgia pe calea intervenției armate și recunoașterii a Abhaziei și Osetiei de Sud în calitate de „state suverane și independente” au generat confuzii și dificultăți politice serioase în alte zone de conflict din spațiul ex-sovietic, inclusiv în jurul Transnistriei.
Deși Chișinăul respinge cu fermitate orice analogii si paralele cu „precedentele” provinciei Kosovo și cel caucazian, acestea continuă să planeze ca niște „fantome” deasupra Transnistriei. În astfel de circumstanțe, Republica Moldova s-a simțit încurajată de „Declarația Dumei de Stat cu privire la politica Federației Ruse față de Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria”, adoptată în martie 2008 în rezultatul unor audieri parlamentare, prin care, spre deosebire de adresările entităților georgiene, cererea liderilor de la Tiraspol privind recunoașterea independenței Transnistriei practic a fost ignorată.
Aceștia însă nu s-au dezis de ambițiile secesioniste, continuând să promoveze cu o fermitate constantă politica de consolidare a statalității transnistrene, inclusiv prin revendicarea confirmării „înțelegerilor convenite anterior”, recunoașterea „egalității părților” și a „realităților existente”, renunțarea la „exercitarea presiunilor” și ridicarea „blocadei economice” în jurul Transnistriei, etc. În același context se înscriu și tentativele de a prezenta la masa negocierilor noi proiecte de „acorduri bilaterale moldo-transnistrene” și de a reanima scenarii vechi, precum este, bunăoară, cel privind „statutul amânat”. Elocventă în acest sens este opinia unuia dintre veteranii diplomației sovietice, Iulii Kviținski, exprimată în timpul audierilor menționate din Duma de Stat rusă, potrivit căruia „statutul amânat este statutul care încă nu este stabilit prin acorduri internaționale și hotărâri ale Consiliului de Securitate al ONU”, acesta însă este „calea care duce spre recunoașterea independenței” .
Noi complicații în eforturile de reglementare a conflictului transnistrean au apărut după întâlnirea de la Moscova din 18 martie 2009 a șefului statului moldovenesc V. Voronin cu liderul de la Tiraspol I. Smirnov „în prezența președintelui Federației Ruse” D. Medvedev. Declarația comună semnată în cadrul acestei întâlniri, ca și întâlnirea propriu-zisă percepută de unii ca o tentativă de subminare a negocierilor în formatul consacrat „5+2”, dezavantaja serios din punct de vedere politic atât Republica Moldova, cât și partenerii săi occidentali, UE și SUA.
Potrivit prevederilor declarației în cauză, care puneau „conducerea Republicii Moldova și a Transnistriei” practic pe picior de egalitate fără a face careva referiri la suveranitatea și integritatea Republicii Moldova, Chișinăul și Tiraspolul se angajau să „continue contactele directe în scopul activizării procesului de negocieri” și să creeze, împreună cu ceilalți participanți, „condiții”, fără a fi specificate, pentru „relansarea cât mai grabnică a lucrului în formatul „5+2”. Indicațiile cu privire la „transformarea” actualei operațiuni de menținere a păcii într-o „operațiune de garantare a păcii sub egida OSCE după reglementarea transnistreană”, au provocat controverse serioase, fiind interpretate ca o schimbare de principiu a abordărilor în strategia de reglementare a conflictului transnistrean promovată de către conducerea Republicii Moldova în ultimii ani, inclusiv vizând deciziile Summit-ului OSCE de la Istanbul cu privire la Moldova și prevederile Actului final al Tratatului FACE adoptate în noiembrie 1999.
Aflată în fața unor sfidări fără precedent, inclusiv cele generate de lupta politică acerbă în campania electorală din aprilie-iulie 2009 și de evoluția situației din regiunea transnistreană, elita politică moldovenească mizează mult pe sprijinul partenerilor săi occidentali, UE și SUA, fără de care eforturile de a depăși dificultățile cu care se confruntă țara nu au sorți de izbândă. Inspiră optimism în acest sens tendințele UE privind aprofundarea cooperării cu Republica Moldova în cadrul Parteneriatului Estic și imprimarea unei noi dimensiuni dialogului cu Federația Rusă în contextul inițiativelor Moscovei cu privire la edificarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa. Identificarea rapidă a unei soluții pentru problema Transnistriei, sugerată de către cancelarul federal german Angela Merkel și președintele francez Nicolas Sarkozy, bunăoară, ar fi de natură să contribuie la crearea unei atmosfere propice pentru punerea în vigoare a Tratatului FACE adaptat, considerat ca un pilon al securității europene.
Analiza paradigmelor reglementării diferendului transnistrean ar fi una incompletă fără remarcarea contribuției aduse în acest sens de către diferiți exponenți ai societății civile din Republica Moldova, Ucraina, România și Federația Rusă. În ultimii ani, diferiți autori, fundații, ONG-uri și politicieni au prezentat în cadrul unor conferințe și mese rotunde, precum și pe paginile unor publicații diferite planuri, scenarii și proiecte privind soluționarea problemei transnistrene. Printre cele mai relevante contribuții în acest sens, se distinge strategia celor ”3 D”, elaborată în 2004 de către Institutul de Politici Publice din Moldova sprijinit de către 26 de ONG-uri, potrivit căruia democratizarea, demilitarizarea și de-criminalizarea regiunii transnistrene ar constitui cheia necesară pentru soluționarea conflictului. Idei și sugestii similare au fost formulate și în „Planul trilateral privind soluționarea problemei transnistrene” prezentat în 2006 de către un grup de experți moldo-ucraineano-român.
Controverse pasionate a provocat în 2004 așa-zisul „plan Belkovski”, după numele autorului acestuia, politologului rus Stanislav Belkovski, potrivit căruia cele două maluri ale Nistrului, în virtutea „rupturii civilizaționale dintre populația lor”, urmau să înfăptuiască un „divorț civilizat”, pentru a oferi posibilitatea „Moldovei de a se uni cu România, iar Transnistriei și de a deveni independentă”. Conform unui scenariu propus mai recent, în 2009, de către ex-ministrul român de externe Adrian Cioroianu, împărtășit și de unii politicieni moldoveni, factorii politici și societatea civilă din Republica Moldova erau invitați să „mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei din granițele statului pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanții internaționale”. Cioroianu sugera UE să-și asume această „sarcină într-atât de dificilă” și să-și materializeze astfel propria sa „politică de vecinătate”. După cum este și firesc, unele idei și sugestii raționale cuprinse în scenariile descrise armonizau cu planurile promovate de către diferiți actori implicați în negocierile oficiale pe marginea reglementării diferendului transnistrean. În același timp, ideile ne-ordinare, radicale și extravagante, care jenau și produceau disconfort politic au fost ignorate și respinse cu hotărâre de către negociatorii oficiali.
Concluzii și sugestiiÎn lumina analizei paradigmelor reglementării conflictului transnistrean, răspunsul la întrebarea formulată în compartimentul introductiv al acestui articol ar putea fi unul simplu și tranșant. În pofida multiplelor premise pozitive, a planurilor rezonabile înaintate, eforturilor depuse și implicării unor actori cu o pondere deosebită în afacerile internaționale, precum sunt Federația Rusă, Ucraina, UE și SUA, diferendul transnistrean nu a fost soluționat până în prezent din cauza caracterului său eminamente geopolitic. Interesele imuabile ale Federației Ruse de a menține cu orice preț Republica Moldova în sfera sa de influență au determinat-o pe aceasta să pledeze mai degrabă în favoarea „înghețării” conflictului în jurul Transnistriei decât să sprijine o soluție de compromis care ar răspunde cât se poate de adecvat intereselor tuturor actorilor implicați.
Lipsa voinței politice necesare din partea Federației Ruse, care, în virtutea circumstanțelor cunoscute continuă să joace un rol crucial în această regiune, având în mâinile sale „cheile” principale de la reglementarea conflictului, a condiționat și ineficiența mecanismelor de pacificare și a formatelor de negocieri utilizate pe parcursul anilor în vederea depășirii crizei transnistrene. Refuzul Federației Ruse de a-și onora angajamentele asumate la summit-ul OSCE de la Istanbul privind retragerea completă a trupelor sale de pe teritoriul Republicii Moldova și stăruința de a-și perpetua prezența militară în această regiune, contribuie efectiv la favorizarea separatismului transnistrean. Asistența politică, economică, financiară, umanitară și morală acordată Transnistriei de către Federația Rusă de o manieră nedisimulată și, în același timp, aplicarea unor pârghii de presiune politică și măsuri de constrângere economică asupra Republicii Moldova, pune serios la îndoială calitatea ei de mediator imparțial în procesul de reglementare. În astfel de circumstanțe, comportamentul obstrucționist, intransigent și ireconciliabil manifestat la masa tratativelor de către reprezentanții de la Tiraspol, deseori prezentat drept cauza principală a trenării procesului de soluționare a conflictului, este în realitate o derivare a politicii rusești.
Prin urmare, diplomația rusă, marcată de stereotipuri și veleități de sorginte neo-imperială, prin sprijinirea și încurajarea regimului secesionist de la Tiraspol, folosirea exponenților acestui regim ca instrument de presiune și influență, promovarea unor planuri de reglementare și mecanisme de negocieri inconsistente, declinarea neîntemeiată a angajamentelor relevante asumate pe plan internațional și tendința de a-și satisface propriile preocupări de securitate din contul intereselor legitime ale partenerului său mai slab, a făcut să se spulbere așteptările nutrite de elitele politice moldovenești privind soluționarea cât mai grabnică și echitabilă a problemei transnistrene.
Eforturile întreprinse în vederea soluționării problemei transnistrene nu au dat rezultatele scontate și din cauza greșelilor metodologice, de natură tactică și strategică, comise de către autoritățile moldovenești pe parcursul anilor. Concesiile unilaterale serioase făcute de oficialitățile de la Chișinău, în dorința de a înfrunta veleitățile liderilor de la Tiraspol și de a-i încuraja pe aceștia să adopte o atitudine constructivă la masa de tratative, fără a obține reacții reciproce adecvate, au avut un efect invers. Respingând cu desăvârșire ideea compromisului și a reconcilierii, exponenții regimului de la Tiraspol au profitat din plin de avantajele obținute de pe urma concesiilor, în particular, de ștampilele vamale și de recunoașterea dreptului de a întreține relații externe în domeniul comercial-economic, de acceptarea conceptului de federalizare și de „stat comun”, de tratarea ca parte egală la negocieri etc., pentru a consolida practic toate structurile entității secesioniste transnistrene și a construi un stat de facto.
Schimbările remarcabile intervenite după revoluția portocalie în politica Ucrainei vis-a-vis de problematica transnistreană au alimentat puternic aspirațiile Chișinăului vizând obținerea unui sprijin considerabil în eforturile vizând restabilirea suveranității si integrității teritoriale a Republicii Moldova. În consecință, aportul noilor autorități de la Kiev în schimbarea calitativă a situației în jurul Transnistriei a fost într-adevăr unul impresionant, dacă se ia în considerare efectele pozitive ale lansării „planului Yushchenko” privind reglementarea conflictului transnistrean, instituirea Misiunii de asistență la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), precum și punerea în aplicare a înțelegerilor moldo-ucrainene în domeniul vamal care au contribuit la securizarea frontierei și la restabilirea controlului din partea autorităților moldovenești asupra întreg teritoriului vamal al țării. Însă tendința Kievului de a juca un rol pozitiv în reglementarea transnistreană avea limitele sale, condiționate de interesele geopolitice și persistența unor chestiuni sensibile în raporturile dintre cele două țări vecine. Astfel, același „sindrom geopolitic” și complexele naționale care stăpânesc politica externă a Ucrainei au constituit cele mai serioase impedimente în valorificarea deplină a potențialului acestei important actor regional pentru depășirea crizei transnistrene.
Implicarea directă a Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori în formatul de negocieri „5+2” și propunerile Chișinăului de a aborda „în pachet” în cadrul acestui format problemele principale legate de conflict, de rând cu inițiativele privind întărirea încrederii, au contribuit în sens pozitiv la schimbarea atmosferei generale în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Însă, în pofida caracterului promițător al dinamicii pozitive care s-a conturat în anii 2005-2006, acțiunile întreprinse de către acești doi dintre cei mai influenți actori internaționali s-au ciocnit din nou de rezistența Federației Ruse care a zădărnicit înregistrarea unui progres real în negocierile privind elaborarea statutului special al regiunii transnistrene.
In pofida dificultăților inerente, procesul de reglementare a conflictului transnistrean are perspective reale. Autoritățile moldovenești trebuie să persevereze în eforturile lor pentru atingerea obiectivelor propuse, folosind în acest sens mai rațional capitalul politic și experiența practică acumulată. Reluarea eventuală a reuniunilor în formatul „5+2” trebuie sa fie orientată într-o direcție edificatoare, având drept finalitate soluționarea în baza unei abordări „în pachet” a problemei principale a conflictului și anume și elaborarea și adoptarea statutului special al regiunii transnistrene (Transnistriei) în baza respectării suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Soluționarea definitivă a problemei transnistrene trebuie sa conducă la crearea unui stat funcțional și viabil care nu poate fi conceput pe principii federaliste.
O analiză pertinentă a experienței acumulate pe parcursul anilor, precum și învățămintele trase din aceasta, trebuie să conducă la înțelegerea necesității manifestării unei voințe politice ferme și temerare pentru adoptarea unor abordări de principiu noi în vederea schimbării stării de lucruri actuale și trasării direcțiilor prioritare pentru perspectiva apropiată. Totodată, Republica Moldova va trebui să se ghideze și în continuare de metodologia soluționării „în pachet” a problemelor-cheie – politice, economice, sociale, umanitare și de securitate legate de conflict, prin negocierea și aprobarea înțelegerilor de rigoare în formatul „5+2”. Doar o astfel de abordare rațională și pragmatică care ia în calcul interesele majore ale principalilor actori vizați, în special, a Federației Ruse, este de natură să stimuleze procesul de negocieri și să deschidă perspective promițătoare.
Este necesar de acționat cu mai multă insistență și abilitate pentru valorificarea mai eficientă a potențialului Ucrainei în vederea soluționării diferendului transnistrean. Pentru aceasta, autoritățile moldovenești ar trebui să coopereze mai strâns cu Ucraina pentru depășirea animozităților care mai persistă în raporturile bilaterale și să o sprijine în aspirațiile ei de afirmare ca lider regional și de integrare euro-atlantică. Astfel, Kievul ar putea deveni un co-sponsor geopolitic valoros în promovarea unui proiect comun cu Federația Rusă și UE, capabil să dezlege „nodul transnistrean” .
În acțiunile sale de mai departe, Republica Moldova va trebui să intereseze, metodic și cu inteligență, partenerii săi tradiționali implicați în formatul 5+2” în scopul reglementarii cât mai grabnice a conflictului transnistrean care ar răspunde intereselor tuturor actorilor vizați. Contribuția UE și SUA în reglementarea transnistreană ar putea spori odată cu ridicarea statutului lor, de la observatori la mediatori, și atribuirii problematicii transnistrene unei importanțe mai mari pe agenda dialogului cu Federația Rusă, în vederea elaborării unor abordări comune în soluționării problemei în jurul Transnistriei și înlocuirii actualei operațiuni de menținere a păcii cu o misiune multinațională civilă cu mandat internațional. Asigurarea îndeplinirii pe deplin a deciziilor Summit-ul OSCE de la Istanbul privind retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei este de natură să contribuie substanțial la crearea condițiilor necesare pentru depășirea impasului în problematica Tratatului FACE și la stimularea procesului de reglementare a conflictului.
Sensibilizarea în continuare a organismelor internaționale vizate, îndeosebi a ONU, OSCE, UE, Consiliul Europei pe agenda cărora figurează și chestiunea transnistreană, este necesară pentru asigurarea condițiilor propice, inclusiv în domeniul edificării instituțiilor democratice, apărării drepturilor omului și demilitarizării, precum și obținerea sprijinului politic în vederea identificării soluțiilor adecvate pentru depășirea crizei transnistrene.
Promovarea consecventă a măsurilor de întărire a încrederii și securității, în particular, prin sprijinirea continuă a populației, stimularea dezvoltării întreprinderilor și promovării exporturilor din regiunea transnistreană, realizarea unor proiecte social-economice de anvergură inclusiv cu sprijinul comunitarii donatoare internaționale, este de natură să întărească legăturile dintre cele două maluri ale Nistrului și să încurajeze tendințele de restabilire a integrității Republicii Moldova.
În eforturile sale, autoritățile moldovenești trebuie să mizeze în continuare pe un sprijin cât mai larg din partea societății civile și a forțelor politice, fără de care politica de reintegrare a țării nu are sorți de izbândă. Ameliorarea continuă a situației social-economice, ridicarea nivelului de trai al populației și efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populația de pe malul stâng al Nistrului, catalizând în acest mod tendințele integraționiste. „Va trece puțin timp, – după cum mărturisește un exponent al opiniei publice din regiune, – și în cazul în care în locul unei Basarabii mizerabile pe celălalt mal al Nistrului locuitorii Transnistriei vor vedea o vitrină strălucitoare a Uniunii Europene, conflictul moldo-transnistrean va începe să se soluționeze de la sine”.
