La 10 iunie, ambasadorul rus Valeri Kuzmin a încercat o dată în plus limitele răbdării pragmatice a autorităților de la Chișinău. Profitând de recepția pe care a acordat-o cu prilejul zilei naționale a Federației Ruse, dânsul a oferit cuvântul și reprezentantului regiunii transnistrene Vladimir Iastrebciak, pe care l-a prezentat, nici mai mult, nici mai puțin, drept „ministru de externe al Transnistriei”. Spre surprinderea sa, dar și a noastră, proverbiala răbdare a diplomaților moldoveni „a crăpat”, ei părăsind în semn de protest preacuvioasa recepție. Nu mai puțin surprinzător este și gestul diplomaților americani și europeni prezenți la eveniment, care au urmat actul de demnitate și curaj al diplomaților noștri.
Gestul ambasadorului Kuzmin a fost calificat diferit de cele trei partide ale Alianței pentru Integrare Europeană. Marian Lupu, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Partidului Democrat, consideră că cele întâmplate reprezintă un „incident nefericit” o „acțiune izolată” necoordonată și nici planificată cu ministerul de externe de la Moscova. Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova și președintele Partidului Liberal Democrat, este de părere că gestul ambasadorului Kuzmin este o „jignire adusă cetățenilor moldoveni”, dar speră că este doar o „gafă diplomatică”. Mihai Ghimpu, președintele Partidului Liberal, crede că „un ambasador care nu respectă statul nostru, independența, suveranitatea, nu are ce căuta în țara noastră”.
Reprezentanții Partidului Comuniștilor, cei mai aprigi apărători ai statalității și integrității Republicii Moldova, au evitat să se pronunțe explicit pe marginea incidentului, ei preferând să mușamalizeze evenimentul formulând niște ipoteze incongruente de ordin psihologic și gastronomic. Mai mult decât atât, unii din ei consideră că gestul cu pricina s-a produs pe teritoriul Ambasadei, deci, pe teritoriul Federației Ruse, și prin urmare ambasadorul Kuzmin avea tot dreptul să o facă. Această logică ridicolă demonstrează o lipsă crasă de cunoștințe elementare în domeniul dreptului internațional. Or, dânșii ar trebui să știe că Rusia, în calitate de stat suveran, este un subiect al dreptului internațional, care impune tuturor statelor respectarea unui set de principii universale obligatorii, printre care se regăsesc egalitatea suverană a statelor, neamestecul în treburile interne, respectarea independenței și integrității teritoriale ale statelor. Având în vedere caracterul lor universal și imperativ, desconsiderarea sau violarea acestor principii este condamnabilă în egală măsură, indiferent de locul, teritoriul și jurisdicția unde s-ar întâmpla astfel de cazuri.
Preocupați de necesitatea atenuării efectelor de moment ale gestului ambasadorului Kuzmin, majoritatea politicienilor noștri preferă fie să minimalizeze cazul, reducându-l la statutul unei gafe diplomatice nefericite, fie să-l neglijeze totalmente. Ambele opțiuni sunt greșite. Ambasadorul Valeri Kuzmin este unul dintre cei mai activi și profesioniști diplomați pe care Moscova i-a avut la Chișinău până în prezent. Diplomații de talia domniei sale nu comit gafe întâmplătoare, gafele lor sunt fie premeditate, fie sunt acțiuni calculate ale unei politici bine chibzuite. În cazul de față, acțiunea ambasadorului Kuzmin, nu este deloc singulară, ea se înscrie într-un șir întreg de acțiuni și uzanțe diplomatice care relevă promovarea de către Federația Rusă a unei politici sistematice de consfințire juridică a noțiunii de „egalitate de drept” (ravnopravie storon) între Tiraspol și Chișinău. Cine vrea să se convingă de acest lucru, îi invităm să revadă Memorandumul de la Moscova din 1997, Memorandumul Kozak din 2003, Declarația Medvedev-Voronin-Smirnov din 18 martie 2009, să exploreze paginile oficiale ale Ministerului de Externe, Dumei de Stat și a Președinției Ruse, să citească comunicatele de presă emise de aceste instituții unde se utilizează fără menajamente juridice termenii de președinte al Republicii Moldovenești Nistrene, șeful Sovietului Suprem al Republicii Moldovenești Nistrene, ministrul de Externe al Republicii Moldovenești Nistrene etc. Este bine știut că în dreptul internațional o astfel de republica nu există, se pare, însă, că pentru Federația Rusă acest fapt nu contează.
Moscova înțelege că, după eșecul Memorandumului Kozak, niciun politician rațional de la Chișinău, fie el și comunist, nu va recunoaște „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chișinăul. De ce? Pentru că „egalitatea de drept” solicitată de Tiraspol și Moscova ca precondiție pentru relansarea negocierilor oficiale, ar însemna să acceptăm, de la bun început, starea de fapt din regiunea transnistreană; să ne împăcăm cu gândul că viitorul stat va fi constituit din cel puțin 2 subiecți egali; că Tiraspolul și, eventual, Comratul, în calitatea lor de subiecți egali cu Chișinăul vor putea apela, după bunul lor plac și în pofida oricărui garant, la principiile dreptului internațional, în special la dreptul la autodeterminare (a se citi „secesiune”); că Tiraspolul și Comratul în calitatea lor de subiecți egali cu Chișinăul vor putea apela la dreptul internațional pentru a decide de sine stătător asupra staționării trupelor străine pe teritoriul lor; că agenda de integrare europeană a Chișinăului vă fi torpilată definitiv de agenda integrării cu Federația Rusă și CSI a Tiraspolului și Comratului etc. A ignora aceste potențiale riscuri, înseamnă să nu înțelegi că, recunoscând „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chișinăul, mai ales în condițiile divizării lor profunde pe criterii geopolitice, de fapt, semnezi actul de deces clinic al Republicii Moldova.
Refuzul autorităților de la Chișinău de a recunoaște starea de fapt din regiunea transnistreană constituie pentru diplomația rusă un obstacol important în calea consfințirii juridice a „egalității de drept” între Tiraspol și Chișinău. Diplomația rusă are, însă, destulă experiență și dexteritate pentru a ocoli acest impediment, de exemplu, prin transformarea noțiunii „egalitate de drept” în CUTUMA, care nu este altceva decât o normă nescrisă de drept consfințită printr-o practică îndelungată. De altfel, parafrazându-l pe Mihail Gorbaciov, acest proces a început (protsess poshel) acum 20 de ani. În relațiile internaționale cutuma, alături de tratate, este considerată izvor al dreptului internațional. Pentru ca acțiunile, practicile și uzanțele diplomatice să devină norme cutumiare, este necesar ca ele să fie aplicate relativ îndelungat și uniform, în plus să fie considerate de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie. Astfel, conform teoriei, pentru a ne afla în fața unei cutume sunt necesare: un element de ordin obiectiv (faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate, relativ îndelungat și uniform, cât și unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligații juridice.
Nu este un secret pentru nimeni că Federația Rusă a recunoscut, de mult, tacit „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chișinăul, acțiunile și uzanțele diplomatice întreprinse și aplicate sistematic de diplomația rusă în raport cu administrația de la Tiraspol o demonstrează cu prisosință. Însă, pentru ca această practică să divină o normă cutumiară, ea ar trebui să fie recunoscută de cât mai multe state, sau cel puțin de actorii formatului „5+2”: OSCE, Ucraina, UE și SUA. Or, atâta timp cât Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005 va exista, nici OSCE, nici SUA, nici UE și, înclin să cred, nici Ucraina, nu vor urma practica recunoașterii tacite a „egalității de drept” a Tiraspolului în raport cu Chișinăul. Altfel spus, se vor abține de la transformarea noțiunii „egalitate de drept” într-o normă cutumiară. Să sperăm că și politicienii noștri înțeleg acest lucru.
Victor Chirilă, Director Executiv, Asociația pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo
Roma, 16.06.2011
