Thomas Gomart, director al Centrului Rusia/Noi state independente de la Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), s-a aflat pentru prima dată la Chișinău în această toamnă, la invitația Asociației pentru Politică Externă (APE), în cadrul proiectului „Experiența regională în procesul de construcție a unor relații durabile cu Federația Rusă”, finanțat de Black Sea Trust (BST).
Doctor în Istorie la Paris I Panthéon-Sorbonne, e un bun cunoscător al zonei estice a Europei și, în special, al spațiului ex-sovietic. Este autor al mai multor studii și cărți despre Rusia, ultima sa lucrare la această temă fiind „Russian Energy Security and Foreign Policy” (2011).
– Dle Gomart, ce caută un expert în Rusia la Chișinău?
– Mi-ar plăcea să zic că am venit să vă gust vinurile – și chiar le-am gustat, în zilele pe care le-am petrecut aici, găsindu-le extraordinare -, dar sigur că nu doar asta m-a adus în Moldova. Am venit pentru a înțelege mai bine Rusia, dar și pentru a mă întâlni cu mai mulți reprezentanți ai mediului politic și socio-civil de la Chișinău, pentru a vedea cum e percepută de aici Rusia…
– Într-un interviu pe care l-am realizat acum trei ani la Paris, îmi spuneați că „dacă vorbești despre Moldova în Franța, înainte de toate, se va discuta despre Transnistria, după care va urma relația cu România și, în cele din urmă, cea cu Ucraina. Abia după acestea trei vine rândul Rusiei”…
– Sunt de acord și acum cu asta. Avem, în interiorul UE, o criză care face foarte vagi perspectivele de extindere a Uniunii. Astăzi, subiectul primordial care preocupă Europa este cum va supraviețui zona euro și care e nivelul de coerență în sânul acestei zone. De cealaltă parte, se observă o revigorare a Rusiei și încercarea ei de a „recuceri” – cel puțin, politic – teritoriile pierdute, inclusiv prin crearea Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan și atragerea în acest parteneriat a unor țări care și-au anunțat deschis parcursul european.
– Se teme Europa de Rusia?
– Trebuie să menționez că în Europa există diverse păreri vizavi de Rusia, diverse percepții. Dar nu cred că în 2011 putem vorbi de teamă – majoritatea membrilor UE înclină spre aceea că Rusia trebuie să devină un partener al Uniunii. Evident că ea nu va fi un partener simplu – niciodată nu a fost. La sigur că vor mai apărea divergențe în relațiile bilaterale cu Rusia. Dar nici să negăm rolul ei economic și chiar cel de securitate în regiune nu putem. De fapt, asistăm la o evoluție a relațiilor comerciale între ambele părți, deși încă se mai poartă negocieri pentru a găsi un cadru legal pentru aceste colaborări. În plus, în Europa, politica externă nu ocupă un rol primordial în mesajul electoral, respectiv la nivel intern oamenii sunt preocupați de alte probleme.
– La noi, dimpotrivă, de 20 de ani încoace, politicienii, dar și societatea se împart în cei care sunt cu Rusia și cei care sunt împotrivă. Totodată, în ultimii ani, tendința Rusiei de a-și recuceri vecinătatea apropiată, precum definește Kremlinul fostele republici sovietice, se resimte tot mai mult…
– Aș zice, totuși, că mai curând e vorba de o anumită dinamică a Rusiei în relația cu foștii „parteneri de URSS” – ca reacție la dinamica extinderii UE din 2004, apoi din 2007, cu Bulgaria și România. Aceste extinderi au avut un impact serios și asupra unor țări ca Moldova, fie și indirect. Totodată, criza economică și instituțională prin care trece UE îi permite Rusiei să se prezinte ca o țară emergentă, capabilă să-și ajute vechii prieteni, inclusiv din punct de vedere financiar. Dar nu cred că Moscova e pornită pe recucerire în sensul dur al cuvântului – nici nu ar avea mijloace pentru asta. Mai curând este dorința ei de a juca un rol în tensiunea actuală dintre euro și dolar, la care se adaugă ambiția de a demonstra că e o putere în creștere și ascensiune.
– Chiar fiind putere în ascensiune, nu a reușit să transforme în poveste de succes nici măcar CSI…
– Rusia dezvoltă cu greu proiectele integraționiste, iar CSI nu este cea mai bună platformă pentru astfel de proiecte. Sunt destul de „fragile” din punctul de vedere al fundamentului și alte proiecte menite să readucă împreună fostele republici sovietice. Uniunea Vamală, bunăoară, intră în contradicție cu prezența în Organizația Mondială a Comerțului. În plus, Rusia niciodată n-a agreat Politica Europeană de Vecinătate a Bruxellesului, iar aceasta vizează și Ucraina, și Moldova, și țările din Caucaz. Cum să le integrezi?..
– Ați pomenit de criza euro. Ce credeți că se va întâmpla? Sunt destui moldoveni care se întreabă dacă nu cumva, într-o zi, euro va dispărea…
– Situația e gravă și, la nivel teoretic, nimic nu este imposibil. Dar să nu uităm că problema monedei euro este problema încrederii reciproce dintre țările membre ale zonei euro. Din acest punct de vedere, repet, situația e gravă. Totodată, euro este procesul cel mai emblematic al UE și sfârșitul zonei euro va însemna nu doar efecte economice extrem de grele pentru economiile europene, ci și pierderea unui pilon-simbol al Europei comune. Astfel, criza euro nu e doar o criză economică, ci și una politică, una care atinge de o manieră decisivă solidaritatea europeană. De aceea, cancelariile europene sunt datoare să găsească o soluție salvatoare. Și cred că o vor găsi.
– Cum vă pare Moldova pe care, de altfel, o vizitați pentru prima dată?
– Și tocmai din acest motiv îmi e dificil să vă răspund. În cele câteva zile de aflare la Chișinău am întâlnit persoane extrem de inteligente și competente în meseria pe care o practică, în pozițiile pe care le dețin și, mai ales, extrem de motivate spre integrarea europeană a țării. Dar bănuiesc că sunt destul de mulți cetățeni moldoveni care, dimpotrivă, nu-și doresc această integrare.
– Să știți că acesta este unul dintre multiplele paradoxuri moldovenești: în sondaje spunem că ne dorim integrarea europeană – și chiar ne dorim membri ai Europei! -, dar votăm totodată actori politici antieuropeni…
– Cred că întrebarea care se pune astăzi e dacă Moldova va reuși, după tot zbuciumul din ultimii ani, din ultimele cicluri electorale, să se afirme ca o democrație veritabilă și să meargă ferm pe calea reformelor. Aceasta va fi cea mai fermă garanție pentru o apropiere fie și mai lentă, dar sigură, de UE. Există, bineînțeles, o serie de îngrijorări referitoare la stabilitatea politică internă a Moldovei la acest moment, dar dacă veți reuși să arătați că sunteți capabili să gestionați această situație, impactul de imagine va fi unul pozitiv.
– Ce facem cu Transnistria? Că tot suntem percepuți prin această prismă… Și aici Rusia e un actor important, flancată – mai recent – și de Germania. Sunt voci care vorbesc despre un nou pact Molotov-Ribbentrop, apropo…
– În mod cert, Transnistria influențează percepția vizavi de Moldova, ceea ce înseamnă că țara dumneavoastră este văzută și prin prisma Rusiei. Din fericire, mai ales în ultimul timp, Moldova e văzută din ce în ce mai mult și prin prisma României, de când aceasta a devenit membru al UE. Cât privește un nou „pact”, eu întotdeauna sunt extrem de rezervat vizavi de referințele istorice. Pentru că, de obicei, acestea sunt folosite pentru a polua dezbaterile.
Din punctul meu de vedere, inițiativa germano-rusă de mediere a problemei transnistrene este binevenită în măsura în care exprimă voința de a soluționa acest conflict înghețat, care otrăvește relațiile dintre UE și Rusia și, mai ales, paralizează Moldova. Totodată, aș spune că faptul că Berlinul – care evident că și-a propus să se impună ca un actor de securitate în Europa – și Rusia s-au axat anume pe acest dosar trădează o anumită feblețe a ambițiilor germano-ruse. Aceste două mari puteri ar putea face mult mai mult în cadrul Uniunii. Totuși, în concluzie, cred că, în general, este o evoluție pozitivă.
– Care însă e marcată de câteva carențe, cum ar fi aceea că Rusia nu-și respectă angajamentul de a-și retrage trupele de pe teritoriul RM. Sau de faptul că există riscul ca să fie găsite soluții tehnice de reintegrare, dar să rămânem două entități politice străine, precum am și fost ultimii 20 de ani. Smirnov și mașina lui de propagandă într-adevăr au creat un alt popor.
– Cred că, dacă proiectul ruso-german va avansa, prezența militară rusă în Transnistria va fi soluționată – fie cu concursul oficialilor europeni, în dialogul bilateral pe care-l au ei cu Rusia, fie prin insistența actorilor implicați în procesul de negocieri. Este eminamente munca diplomaților să caute și să găsească soluții. Poate se va merge pe varianta unei retrageri eșalonate, ceea ce va fi mai ușor acceptat de către Tiraspol… Se pare însă că al doilea aspect de care vorbiți e și mai greu decât primul, pentru că presupune schimbarea mentalităților. Dar și aici nu veți reuși până nu veți porni anumite procese.
– Ar putea scutul american antirachetă, instalat de curând în România, să afecteze și acest proces de reglementare transnistreană? Căci Rusia nu și-a ascuns iritarea de la acest fapt, dar și Transnistria s-a agitat din nou…
– Sigur că în următorii câțiva ani acesta va fi un subiect important în dialogul dintre SUA, NATO, Rusia, dar și Europa. Un subiect care va fi reactualizat și în contextul electoral al Rusiei de anul viitor, și în discursul naționalist din această țară, și când va veni vorba de retragerea din Transnistria… Înțeleg că Rusia se simte cumva încercuită – NATO e și la Sud, și la Vest, și la Sud-Est. Iar credibilitatea nucleară e principalul as al Rusiei când vine vorba de politici de securitate. De aceea sunt două opțiuni: prima ține de asocierea foarte restrânsă a Rusiei cu sistemul antirachetă – și aceasta e cea mai bună posibilitate de a lega Rusia de Occident și într-o oarecare măsură Occidentul de Rusia; a doua ar fi creșterea tensiunii între NATO și forțele militare ruse în baza neînțelegerilor care vin încă din timpul Războiului Rece, neînțelegeri ce încă reprezintă subiecte aprinse de discuții. În Rusia, la fel ca și în NATO, sunt diferite școli de gândire care pun în discuție aceste subiecte sensibile.
– E cumva natural – interese diferite, respectiv și puncte de vedre diferite…
– Sigur și, astfel, scutul antirachetă poate fi în un subiect de confruntare destul de puternic. Citisem undeva că rușii l-au numit „o anaconda ce le-a încolăcit țara”… Totodată, Rusia ar trebui să înțeleagă – și cred că înțelege – că în viitorii douăzeci de ani marile provocări de securitate pentru zona euroatlantică nu vor veni din Europa sau din SUA, ci din Sud – din Pakistan, din Iran, Afganistan. Revoluțiile din țările arabe au dovedit-o. De aceea, oricât de diferite ar fi interesele, Rusia și Occidentul vor trebui să se solidarizeze în fața pericolului nuclear care poate să vină din partea acestor țări.
– Pe dumneavoastră, ca cetățean european, acest scut vă deranjează?
– Aș da un răspuns din câteva componente. Înainte de toate, în afară de faptul că sunt cetățean european, sunt și cetățean francez, iar cheia politicii de securitate franceze este, în general, arma nucleară. Deci, avem capacitatea de a replica și, totodată, de a oferi garanții de securitate și altor țări europene. Există, în același timp, un soi de reticență a unor țări, inclusiv a Franței, față de acest scut, și asta inclusiv pentru că el a fost inițiat de către Statele Unite. Dar iată că țari ca Polonia sau România au acceptat să-l găzduiască, intrând sub aripa de securitate americană. Cert e că europenii trebuie să plătească pentru securitatea lor, atât la nivel comunitar, cât și la nivel național. Cert e că securitatea e ca și oxigenul – devine vital în clipa în care nu-l avem.
– Care este astăzi relația dintre Rusia și NATO?
– Cred că punctul culminant al relațiilor dintre NATO și Rusia a fost atins în toamna anului 2010 la Summitul de la Lisabona. În mod cert s-a produs o îmbunătățire a relațiilor după războiul din Georgia din 2008, când relațiile dintre NATO și Rusia erau critice. Este important să acordăm atenție și evoluției NATO ca organizație, deoarece NATO din ce în ce mai des se implică în operațiuni în afara ariei sale de competență, în mare parte în Afganistan și recent în Libia. Astfel, întrebarea ar fi în ce constă evoluția Alianței – a cărei rol rămâne unul fundamental în arhitectura securității europene – și care este reacția Rusiei, precum și cum rămâne cu statele care au aderat la NATO având drept motiv fundamental dorința de a fi protejate de Rusia – de exemplu, Statele Baltice și într-o oarecare măsură Polonia.
– În 2008, mi-ați spus: „Situația Moldovei este interesantă în măsura în care sunteți o țară care nu vrea să devină membră a NATO, fapt ce o distanțează vizibil de ceilalți aspiranți la integrarea europeană. Dar, Moldova e percepută ca o țară mică și asta ar putea fi șansa voastră. Căci, dacă ar dori, celor 27 de state membre le-ar fi mai ușor să vă digereze pe voi, decât pe cele 50 de milioane de ucraineni, bunăoară”…
– Cred că azi aș putea să vă spun același lucru. Faptul că nu sunteți în NATO vă singularizează – dar aici nu e totul pierdut. Și ca dimensiune Moldova parcă nu s-a schimbat… Deci, rămâne efortul pe care trebuie să-l faceți pentru ca Europa, destul de obosită astăzi, să vrea să vă „digere”. Integrarea europeană e un proces lung și dificil, dar acest fapt nu este un motiv pentru care Moldova nu ar trebui să insiste și să persevereze. Este foarte important ca Moldova să înțeleagă situația dificilă din cadrul UE în prezent, să accepte faptul că UE se confruntă cu o criză serioasă în ceea ce privește propriile proiecte. Adică, e nevoie să aveți răbdare, dar în niciun caz să nu renunțați.
– Vă mulțumim pentru interviu!
