Întrebarea din titlu este, fără îndoială, provocatoare pentru o societate apatică față de problema transnistreană. Conform ultimului Barometru de Opinie Publica (BOP) din noiembrie 2011, restabilirea integrității teritoriale și soluționarea problemei constituie prioritatea nr. 1 doar pentru 1% din populația țării și se află pe locul 8 în ierarhia celor mai importante probleme ce trebuie rezolvate în Republica Moldova. Pe de altă parte, consensul și solidaritatea clasei politice cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria), definite prin Legea nr. 173 din 22 iulie 2005, nu mai sunt univoce.
La 30 noiembrie și 1 decembrie 2011, la Vilnius, după o pauză de mai bine de cinci ani, a avut loc prima rundă de negocieri în formatul „5+2”. Negocierile de la Vilnius nu au produs mari rezultate, dimpotrivă au scos în evidență, o dată în plus, pozițiile diametral opuse ale Chișinăului și Tiraspolului asupra scopului final. „Alegerile prezidențiale” din regiunea transnistreană ar putea precipita lucrurile la masă de negocieri. Rezultatele primului tur par se indice apusul lui Igor Smirnov și preluarea puterii de un nou lider agreat nu doar la Moscova, dar și în importante capitale europene, inclusiv la Bruxelles.
Unde se grăbește Rusia după 20 de ani?
Înlăturarea lui Igor Smirnov va fi, cu certitudine, un lucru pozitiv, cu toate acestea nu trebuie să cădem în extaz. Schimbarea liderului, nu înseamnă neapărat și schimbarea regimului. Presiunile exercitate de Moscova asupra lui Smirnov și a clanului sau, trădează graba Rusiei pentru transformări de fațadă, care ar camufla esența autoritară și anti-europeană a regimului de la Tiraspol. Unde se grăbește Rusia după 20 de ani de status-quo? S-au schimbat prioritățile geopoliticii ruse în regiunea noastră? Este oare Rusia îngrijorată de negocierile Chișinăului cu Bruxellesul cu privire la asocierea politică și integrarea economică? Sunt întrebări la care trebuie să medităm cu toții, în special politicienii noștri.
Republica Moldova, de asemenea, trebuie să se grăbească, dar prudent, fără a pune în pericol scopul ei suprem: integrarea europeană însoțită de modernizarea sa economică, socială și politică după modelele statelor membre ale UE. Negocierea neîntârziată a unui statut special pentru regiunea transnistreană este, desigur, un imperativ. În același timp, nu mai puțin important, este ne asigurăm că de viitorul statut special va beneficia o Transnistrie democratică și în nici un caz anti-europeană. Nu este o sarcină ușoară, dar nici imposibilă, dacă vom evita un nou Memorandum Kozak, fie el și cu față europeană, și vom reuși să încurajăm, împreună cu partenerii europeni, deschiderea reală a regiunii transnistrene pentru dialog, proiecte comune, reforme democratice și economice.
Deși apatici, majoritatea cetățenilor Republicii Moldova, de pe malul drept al Nistrului, nu agreează idea renunțării la regiunea transnistreană. Reintegrarea presupune, totuși, costuri financiare și socio-economice concrete, care pot afecta bunăstarea fiecărui dintre noi. Prin urmare, în primul rând, trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: De ce avem nevoie de Transnistria? Întrebarea nu urmărește scopul să argumenteze eventuala abandonare a regiunii, ci, mai degrabă, să ne ajute să înțelegem mai bine miza sacrificiilor noastre și provocările procesului de reintegrare a țării.
Republica Moldova nu poate să-și asume reintregirea de una singură
La ora actuală, costurile evidente ale reintegrării se cifrează la cel puțin 3 miliarde de dolari SUA, care nu sunt altceva decât datoriile acumulate de Tiraspol timp de 20 de ani pentru gazul natural livrat de Gazprom. În cazul în care Republica Moldova se va angaja să achite respectivele datorii, datoria publică pe cap de locuitor va depăși cifra de 1100 dolari SUA. Actualmente datoria publică pentru fiecare moldovean este estimată la 514 dolari SUA în 2012.
Începând cu anul 2006, 136 mii de pensionari de pe malul stâng al Nistrului primesc din partea Federației Ruse un adaos de 15 dolari SUA la pensia de bază. În perioada 2007 și 2011 volumul total al asistenței umanitare acordate de Rusia pentru achitarea pensiilor a fost de circa 75 milioane dolari SUA. Dacă Tiraspolul ar efectua plata pensiilor și salariilor doar din surse proprii, fără împrumuturi și ajutoare umanitare din exterior, salariile bugetarilor s-ar micșora de 2 ori, iar pensiile cu 40%. În plus, plățile pentru serviciile comunale ar crește, cel puțin, de 2 ori, dacă gazul natural consumat ar fi achitat la prețul său real. În 2012, situația se poate complica și mai mult, acest lucru îl recunosc, de asemenea, reprezentații administrației de la Tiraspol. Deficitul bugetului regiunii pentru anul viitor se ridică la 49%, iar deficitul bugetului fondului de pensii constituie 46%. În mod cert, reintegrarea regiunii va atrage după sine preluarea unui șir de responsabilități sociale, inclusiv plata pensiilor pentru cei 136 mii de pensionari, de către Guvernul de la Chișinău.
În prezent, gazul natural se comercializează în regiune la un preț mediu de 92 dolari SUA pentru 1000 metri cubi, în timp ce pe malul drept prețul este de 400 dolari SUA pentru 1000 metri cubi. Datorită acestui fapt, marile întreprinderi industriale din regiunea transnistreană, care sunt depășite tehnologic și energofage, pot exporta produsele lor, inclusiv pe piața UE, la prețuri competitive. Reintegrarea regiunii în Republica Moldova va pune capăt acestui avantaj artificial. Întreprinderile transnistrene vor trebui să se conformeze regulilor impuse de economia de piață și Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și să achiziționeze gazul natural la prețul convenit de Gazprom și Guvernul de la Chișinău, adică de cel puțin 400 dolari SUA. Fără subvenționarea prețului de achiziționare a gazului natural, întreprinderile transnistrene riscă să-și stopeze activitatea, iar acest lucru va implica concedieri masive a muncitorilor, creșterea ratei de șomaj și posibile convulsii sociale cu implicații politice. Guvernul de la Chișinău va trebui fie să subvenționeze prețul de comercializare a gazului natural pentru întreprinderile transnistrene, ceea va contraveni regulilor OMC, sau să negocieze un preț avantajos cu Gazprom, lucru imposibil de realizat fără cedări de ordin economic și politic.
De asemenea, este bine știut că actualul regim din regiunea transnistreană este unul militarizat. Regimul din așa zisa „Republică Moldovenească Nistreană” are la dispoziție armata și „Ministerul Apărării”; „Ministerul Securității de Statului” cu trupele de grăniceri, cazaci și batalionul de destinație specială „Delta”; și ”Ministerul de Afaceri Interne” cu brigada de destinație specială „Dnestr”. În total, în regiunea transnistreană există peste 20 mii de trupe militare și paramilitare. Reintegrarea regiunii fără demilitarizarea ei, va vulnerabiliza securitatea, suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova. Pentru a evita aceste pericole, procesul de reintegrare va trebui să fie acompaniat de reconversia întreprinderilor, disponibilizarea majorității trupelor militare și paramilitare, pensionarea sau reprofesionalizare foștilor militari. Aceste schimbări implică un enorm efort financiar de sute milioane dolari SUA, pe care Republica Moldova nu poate să și-l asume de una singură, decât din contul bunăstării noastre și așa precare.
În ciuda aparențelor democratice a recentelor „alegeri prezidențiale”, regimul de la Tiraspol este autoritar, profund corupt și certat cu democrația. Cazurile Vardanean și Cazac au demonstrat cu prisosință lipsa de respect pentru drepturile omului. Majoritatea absolută a mass-mediei locale sunt riguros cenzurate și subordonate ideologiei oficiale a regimului, care prezintă Republica Moldova ca fiind țară vecină și agresoare. Opoziția și societatea civilă locale sunt controlate/supravegheate strict de „Ministerul Securității de Stat”, care îndeplinește funcțiile poliției politice și menține atmosfera de frică și supunere docilă față de regim.
Abandonarea Transnistriei este posibilă teoretic, dar nu și practic
Ce facem cu o astfel de regiune, îndatorată, falită social și economic, autoritară, militarizată și anti-europeană? O abandonăm? Teoretic e posibil, dar practic? Cei care susțin această alternativă trebuie să țină cont de o serie de riscuri deloc neglijabile. În primul rând, renunțarea la teritoriul din stânga Nistrului, care constituie 12% din teritoriul Republicii Moldova, ar urma să se producă în temeiul unei argumentări. Nu este de ajuns să declari că renunți benevol, unilateral și nesilit de nimeni la regiunea transnistreană. O astfel de decizie trebuie sa aibă o explicație legală bazată pe dreptul internațional. Sincer, este foarte greu de imaginat o explicație onorabilă și credibilă, dacă ar fi luată o astfel decizie. Ce am putea spune comunității internaționale, că ne-am săturat, că nu putem soluționa această problemă, că Transnistria este o povară în drumul nostru spre UE, că vrem să aderăm la NATO, că vrem să ne unim cu România, etc.. ? Toate aceste explicații ar fi interpretate, mai degrabă, ca lamentări a unui stat falimentar, iresponsabil și incapabil să-și rezolve propriile probleme de securitate, mai rău, le lasă pe seama altora.
În schimb, este foarte ușor de ghicit care va fi reacția regimului de la Tiraspol, în cazul în care, Republica Moldova ar renunța unilateral la regiunea transnistreană. Dânșii nu vor întârzia să apeleze la unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional, dreptul la autodeterminare, pentru a obține recunoașterea internațională a noului stat „Republica Moldovenească Nistreană”. Eventuala recunoaștere a independenței regiunii transnistrene, inclusiv de către Republica Moldova, se va face, vrem noi sau nu vrem, anume în baza acestui drept, indiferent de interpretările și obiecțiile noastre. Acceptând principiul la autodeterminare, Chișinăul va recunoaște volens-nolens și existența unei nou popor distinct în stânga Nistrului, „moldovenii transnistreni”, care se vor declară „moștenitorii adevărați ai statului moldovenesc medieval”.
Crearea unui nou stat „moldovenesc” în baza dreptului la autodeterminare, va crea un precedent legal „demn de urmat” în spațiul Comunității Statelor Independente, pentru Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Crimeea și, de ce nu, pentru Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia. Vor fi încântați vecinii noștri și partenerii din GUAM de acest „cadou”, puțin probabil. Dimpotrivă, vor fi foarte supărați pe noi, mai ales Ucraina.
Putem presupune, de asemenea, că Tiraspolul nu va întârzia să solicite fie înglobarea noului stat în Federația Rusă, fie aderarea sa la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan, Uniunea Eurasiatică și Organizația Tratatului de Securitate Colectiva (OTSC), din care fac parte Rusia, Belarusi, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan și Kirghizia. Includerea noului stat în componența Rusiei sau acceptarea sa în organizațiile menționate va schimba contextul geopolitic în regiunea noastră, consolidând pozițiile geostrategice ale Federației Ruse în detrimentul partenerilor noștri occidentali. În calitate de membra a OTSC, „Republica Moldovenească Nistreană” va deveni avanpostul strategic al Federației Ruse în Europa de Est.
În condițiile suspendării participării sale la Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa, Moscova va fi liberă să staționeze pe malul stâng al Nistrului un contingent militar mult mai numeros și mai bine echipat tehnic, care ar asigura paza spațiului aerian și a frontierelor estice ale OTSC. De asemenea, Rusia va putea să instaleze aici, nestingherită de nimeni, complexul de rachete Iskander, pentru a contracara scutul antirachetă american, în cazul în care cooperarea ruso-americană în acest domeniu va eșua definitiv. Aceste ipotetice evoluții ar pune în primejdie nu doar securitatea Republicii Moldova, dar și securitatea vecinilor și partenerilor noștri din cadrul NATO și a Uniunii Europene.
Vom fi paria Europei
Ce vom face noi, daca ne-am pomeni într-o astfel de situație? Vom solicita aderarea la NATO? Ne vom uni cu România? Care va fi dreptul nostru moral să solicităm protecție din partea Alianței Nord Atlantice, după ce am da dovadă de iresponsabilitate, contribuind la crearea unor provocări majore la adresa securității membrilor NATO? Nimeni nu ne va lua în seama. Vom fi paria Europei. Cât privește unirea cu România, este aceasta o soluție, nu roză, dar realizabilă, când 60,5% din moldoveni consideră că Rusia trebuie să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova, și doar 4% consideră că România trebuie să joace acest rol? Este aproape imposibil de imaginat. În schimb, nu este exclus că eventuala prezență masivă – politică, militară și economică – a Federației Ruse în stânga Nistrului, va încuraja sentimentele pro-rusești și va întări partidele rusofile de pe malul drept. Iar aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan, Uniunea Eurasiatică și OTSC, nu vor mai fi alternative teoretice integrării noastre europene, dar soluții practice. De altfel, conform BOP, 45,6% din moldoveni optează pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusia-Kazahstan. No Comment.
Evoluțiile descrise sunt ipotetice, dar nu și improbabile. Ele ne arată cât de limitate sunt opțiunile noastre. De fapt, singura opțiune, realistă și cea mai dificilă, este reintegrarea regiunii transnistrene. Vrem sau nu vrem, suntem sortiți să parcurgem aceasta cale, dacă dorim să devenim un stat matur, modern și respectat. Însă, avem nevoie de o Transnistrie democratică, prosperă și deschisă lumii. Anume o astfel de Transnistrie merită efortul și sacrificiul nostru. În caz contrar, graba este prea riscantă.
Victor Chirilă, Director Executiv, Asociația pentru Politica Externă, Roma, 21 decembrie 2011, pentru Info-Prim Neo
